Revolta împotriva realității
0Alegerile care au loc în România în această perioadă au fost descrise în chip și fel. De exemplu ca un vot între Rusia și direcția euro-atlantică a României. Sau între conservatorism și progresism. Dar ele sunt în bună parte și alegeri în care se confruntă realitatea cu o ficțiune imposibil de aplicat.
Acest lucru este evident mai ales atunci când vorbim de economie și de provocările cu care se confruntă România în această zonă. Multe din tezele care au umplut paginile (sau, mai degrabă, site-urile) ziarelor în ultimele zile sunt bazate pe premize prea puțin ancorate în realitate.
Economia „națională”
O primă linie de mesaje problematice este cea legată de nevoia unei economii „naționale”. Au fost vehiculate subiecte care au mers de la eventuale naționalizări la o recentrare a economiei pe valorile României profunde, în linie cu veche retorică sămănătoristă. Acest tip de raționament pare atractiv la prima vedere. Cred că mulți dintre noi am visat măcar în treacăt să ne mutăm la țară, să ne creștem legumele și fructele în grădină și să trăim relativ autonom. Revenirea „la pământ” poate fi atractivă pentru un individ, dar este imposibilă pentru o economie națională. De altfel, visurile de autarhie și soluțiile economice „naționale” au eșuat de mai multe ori în ultimii 100 de ani.
O primă tentativă de a dezvolta o economie națională autonomă a avut loc în perioada interbelică. Partidul Național Liberal o promova sub sloganul „Prin noi înșine!”, mesaj susținut mai ales de către Vintilă Brătianu. Doctrina suna bine: o Românie recent reîntregită, cu resurse noi, industrii noi și potențial nou urma să devină stăpână pe destinul său pentru prima dată. Se dorea minimizarea dependenței de capitalul străin care ajunsese proeminent în industria petrolieră. Din nefericire, nu a fost adaptată realității. Accesul redus la capital și tehnologie din exterior a dus la o revenire lentă după dezastrul primului război mondial. Industria petrolieră a produs sub potențial, lipsind România de venituri foarte necesare. Și-a revenit abia spre finalul anilor 20, când prețurile la petrol au scăzut oricum datorită crizei din 1929-33.
O a doua tentativă, mai extremă, a fost sub regimul ceaușist. România a fost orientată spre a produce o mulțime de bunuri și spre a deveni autonomă pe plan economic, într-un registru similar cu state comuniste autonome precum Coreea de Nord. S-au produs până și avioane civile, sub licență, prea zgomotoase pentru a fi folosite altundeva decât pe rute interne. În general, economia din anii 80 a fost un dezastru, fiind plătită prin suprimarea consumului intern. S-a raționalizat mâncarea și au devenit comune penuriile de curent. Totul pentru a atinge ținte macro în materie de producție sau de plată a datoriei externe.
Multe din aceste realtăți par să se fi pierdut în memoria colectivă. Sau au ajuns să fie distorsionate. Există un curent nostalgo-victimist care pune epoca ceaușistă într-o lumină pozitivă, comparând cele mai bune memorii de atunci (care țineau, de multe ori, de viața personală) cu problemele și frustrările de astăzi. Deloc surprinzător, curentul a prins foarte bine la persoane de vârsta a doua sau a treia cu vieți mai degrabă nefericite. Dar există o difuzie a mesajului inclusiv la persoane tinere, jindul după epoci de aur imaginare nefiind doar apanajul celor în vârstă.
Și o economie europeană umbrită de negativism
După haosul și sărăcia extremă a anilor 90, a avut loc o ruptură decisivă de tendință economică. România s-a integrat în spațiul economic european și a dezvoltat o economie capitalistă. Decalajul minim de dezvoltare economică dintre Europa de Vest și România a fost atins în ultimii ani, după mai bine de două decenii de creștere economică rapidă. Și alți indicatori s-au ameliorat. A crescut speranța de viață și a scăzut mortalitatea infantilă. Diferența relativă a veniturilor salariale a scăzut dramatic față de preziua aderării la Uniunea Europeană. De la un raport de 10-la-1 s-a ajuns la salarii medii aflate la aproape jumătatea valorilor din Europa de Vest. Pe plan macro, România a evoluat de la o economie centralizată la una de piață, a implementat diverse reforme și a devenit parte din Uniunea Europeană și NATO. Chiar și producția industrială are o valoare mai mare decât cea din perioada comunistă. Producția de cereale-boabe a atins recorduri istorice în 2018 și 2019, depășind 30 de milioane de tone.
În ciuda progreselor evidente, negativismul persistă în percepțiile publicului despre România postrevoluționară. De fapt, atitudinea publicului vocal a fost de multe ori în contratimp cu realitățile de pe teren. A existat un val de optimism prematur cauzat de alegerea guvernului condus de CDR în 1996. În schimb, după ce România a revenit pe o creștere susținută în anul 2000, a continuat să se vorbească despre declin, corupție și abandonul valorilor naționale, ignorându-se transformările majore ale economiei și societății românești. Românii din generația „decretului” (care, fiind numeroși, își găseau cu greu un loc de muncă în țară) puteau acum să călătorească și să muncească în alte țări. Dar și acest fenoment a fost pictat în culor tragice: românii aceia erau „goniți”. În loc să fie sărbătorite și apreciate aceste realizări, discursul public găsește noi și noi surse de negativism. „Plecăm în Congo” era un slogan popular în 2004, după o creștere economică record, dar în realitate fiecare set de alegeri a fost un nou moment de reflecție colectivă asupra oportunităților eșuate.
Nota de plată pentru acest negativism este însă aproape. În primul rând, evoluțiile din ultimii 24 de ani nu vor mai fi repetate în viitor. România are un deficit și o datorie publică record, puternic umflate în ultimul an. Mai mult, după 2030 urmează să se pensioneze în masă generația „decrețeilor”. Pentru mulți români, aceste schimbări vor veni cu provocări personale. O oportunitate realmente eșuată a ultimilor 30 de ani a fost scăderea părăsirii timpurii a școlii și augmentarea performanței școlare, chiar dacă ultimele teste PISA și TIMSS par să arate o îmbunătățire ușoară a calității actului educațional. Acet lucru va însemna, aproape automat, o limită relativ joasă pentru productivitatea muncii și – implicit – pentru salarii. Iar mulți oameni care au văzut o perioadă de relativă prosperitate ca un dezastru vor trebui să caute noi forme de a descrie vremuri realmente dificile.
Dar se poate mai rău. Mult mai rău
După o dietă consistentă de negativism, suntem tentați să vedem lumea într-o dihotomie: rău versus schimbare. Schimbarea, implicit, pozitivă. Evident, acesta este doar un artefact prin care ne proiectăm speranțe în contrapondere la frustrările pe care le-am acumulat. Aceste frustrări sunt mixte, ca origine. Unele chiar sunt cauzate de sistemele publice, dar altele sunt personale sau pur și simplu alimentate de social media. Aceasta încurajează victimizarea, revolta, furia și contribuie la propagarea de mesaje unidirecționale.
În lumea reală, nu orice alternativă este una bună. Lecția pe care putem să o învățăm din exemplele unor țări precum Venezuela este că se poate ajunge de la rău la mult mai rău. În statul sud-american bogat în petrol dar afectat de inechitate, o schimbare democratică de regim l-a adus la putere pe Hugo Chavez, un politician carismatic care a promis schimbări reale. Dar, în ciuda resurselor naturale abundente, politica economică eronată și naționalizările masive au dus Venezuela într-o criză economică severă. Inflația galopantă, colapsul monedei și sărăcia extremă au devenit realități cotidiene. Devalizată și condusă ineficient, compania petrolieră de stat nu a mai putut exploata adecvat rezervele uriașe de petrol. 20 de ani mai târziu, populația Venezuelei se zbate într-o sărăcie lucie și se confruntă cu penurii la unele produse de bază.
În comparație, România, deși cu multe provocări, a ales integrarea în piețele internaționale și a beneficiat de stabilitatea oferită de Uniunea Europeană. Politicile economice izolaționiste sau radicale, precum cele din Venezuela, pot duce rapid la declin și instabilitate. România beneficiază de un „scut” generat de apartenența la Uniunea Europeană, o piață comună cu 450 de milioane de consumatori și sisteme interne de redistribuire a resurselor prin intermediul fondurilor de coeziune. De una singură, este vulnerabilă. Mai mult, cu o populație de doar 19 milioane (comparabilă cu a unor orașe precum Sao Paulo sau Osaka) nu are o capacitate reală de a dezvolta o economie autarhică. De unde și eșecul politicilor anterioare de izolare economică. Există și țări mici care au prosperat singure, ar putea spune unii. State precum Singapore. Dar, departe de a fi bazate pe filosofii de tip neo-sămănătorist, acestea sunt fix o reflecție a unei globalizări „pe steroizi”.
Probleme curente, probleme iminente și un spațiu public tăcut
Evident, progresul ultimlor 24 de ani are multe limitări. România are un sistem educațional slab pentru nivelul său de dezvoltare economică. Iar multe instituții nu funcționează cum trebuie. Acest ultim aspect este îngrijorător, pe măsură ce apar tot mai multe dovezi că instituțiile solide și funcționale sunt un motor primar al dezvoltării economice sustenabile. De asemenea, inechitatea a rămas o problemă fundamentală care nu a fost niciodată adresată într-un mod adecvat. Toate acestea, cu un liant de negativism, au dat naștere la furie.
Din nefericire, discursul furiei nu pare să fi luat forma unui discurs pro-echitate, pro-instituții solide (și , ca să fim franci, România „prin ea însăși” arareori le-a generat) sau pro-educație și cercetare (ba dimpotrivă). Iar aici pierdem toți. În valul de discuții abstracte despre demnitate, misiune și „țărișoara noastră” se pierde șansa de a discuta despre politici publice foarte concrete pentru a adresa problemele structurale, instituționale, demografice și sistemice pe care România va trebui să le înfrunte în următorii ani.
Câteva sunt extrem de previzibile: deficitul, pensionarea decrețeilor, nevoia unui model economic ajustat la salariile aflate în creștere, problema locuințelor pentru tineri, criza demografică națională și regională, conflictele din proximitate sau nevoia de a crește autonomia strategică a Europei. Toate aceste subiecte au fost fie absente fie tratate superficial în campaniile electorale care se vor termina în curând. Dar toate sunt parte a acelei realități care nu va dispărea pentru a face loc unei nevoi colective de mângâiere a unor emoții negative.
Se încarcă comentariile...
