Reluări la Opera Naţională

Readucerea pe afişul Operei Naţionale Bucureşti a îndrăgitei creaţii mozartiene „Nunta lui Figaro”, fie şi în discutabila montare propusă, în urmă cu câţiva ani, în regia lui Alexander Rădulescu şi scenografia Adrianei Urmuzescu, a prilejuit şi reîntâlnirea cu solişti ai teatrului programaţi extrem de rar, dar şi debuturi absolute pe scena ONB, de real interes.

Şi din acest punct de vedere ar trebui să încep comentariul cu evoluţia sopranei Narcisa Brumar (invitată pentru prima oară de la Opera din Timişoara) în dificilul rol Susanna, pe care l-a realizat impecabil, conducându-şi glasul amplu şi calitativ cu eleganţă şi mai ales cu siguranţă, ştiind să susţină recitativele în stil şi cu expresivitate, cântând şi jucând cu vervă, umor, sensibilitate şi dezinvoltură, într-o relaţie echilibrată cu partenerii pe care, sincer, i-a cam eclipsat. Cu siguranţă, publicul bucureştean ar fi încântat să o reasculte şi în alte roluri, mai ales că apariţiile sale în Elixirul dragostei, Boema, Traviata sau Bărbierul din Sevilla au fost răsplătite, pe bună dreptate, cu aplauze entuziaste la Timişoara şi nu numai.

Soprana Olga Privalova (probabil invitată din Rusia)a susţinut rolul Cherubino cu voce limpede şi muzicalitate, adaptându-se rapid cerinţelor scenice şi relaţiilor cu partenerii, iar tenorul Florin Budnaru (de la Operetă) a devenit Don Basilio, într-o partitură destul de comodă ca întindere şi ţesătură, chiar şi în aria din ultimul act, dar mă întreb dacă a remarcat că rolul intrigantului profesor de muzică cere o atitudine şi o mimică apropiată celor de compoziţie. Baritonul Iurie Ţiple (invitat din Elveţia, notat în program…Yuri Tsiple) a apărut în Contele Almaviva, etalând în special un registru acut generos, dar cu un mediu destul de şters, cu recitative fără relief, cu o prezenţă scenică agreabilă dar mai puţin nobiliară ca atitudine şi o mişcare redusă la strictul necesar. La rândul său, baritonul Vicenţiu Ţăranu a fost un Figaro onest, cântând corect, jucând asemenea, neavând însă nici anvergura, nici farmecul sau maleabilitatea personajului, ci doar bune intenţii. Cât despre soprana Simonida Luţescu, a avut avantajul unei apariţii cochete, în nota Contesei, ceea ce nu se poate spune şi despre aspectul vocal, deficitar, stins, inconsistent şi incert chiar şi timbral. Dacă mezzosoprana Sidonia Nica a conturat o Marcellina mai curând simpatică, rezolvând şi dificila arie cu mult curaj (deşi stridentă în acut şi cu probleme în coloratură), iar soprana Cristina Eremia a fost o Barbarina fără pregnanţă, baritonul Iustinian Zetea a abordat rolul Don Bartolo – scris pentru voce de bas – cu acurateţe dar lipsit de umor, iar basul Paul Basacopol a şarjat cam prea mult în Antonio. Cu mici excepţii, recitativele au rămas departe de stilul mozartian, ca şi frazarea sau supleţea discursului, ansamblurile atât de pretenţioase rezumându-se la parcurgerea îngrijită şi încercarea soliştilor de a se omogeniza, ceea ce a depins şi de bagheta dirijorului Vlad Conta, care a impus un tempo destul de „aşezat” şi nu a reuşit să evite dezechilibrele în relaţia fosă-scenă. Dar corul a sunat bine, pianista Mihaela Vâlcea a acompaniat eficient recitativele, iar orchestra, deşi nu a avut nerv şi strălucire, a cântat curat şi fluent, aşa încât, în general, opera mozartiană s-a prezentat onorabil, chiar dacă totul a trenat, cu pauze inexplicabile între secvenţe, „dăunând grav” cursivităţii şi densităţii esenţiale pentru ca spumoasa creaţie să poată fi pusă în valoare la un nivel adecvat. O sală arhiplină a aplaudat destul de rezervat (chiar şi „şlagărele”), dar până şi cei mai pretenţioşi melomani au recunoscut „supremaţia” Narcisei Brumar, care a adus şi farmec şi cânt frumos şi sclipirea cerută de Susanna, reliefându-se pregnant într-o reprezentaţie destul de anostă.   

După exact o săptămână am revenit în sală, pentru că s-a reluat baletul Cenuşăreasa de Prokofiev, în versiunea regizoral-coregrafică semnată de Mihai Babuşka, interpreţii evoluând în decoruri sugestive şi aerate, cu panouri (imaginând peretele camerei, fundalul de poveste al unei posibile păduri sau eleganţa palatului princiar) şi drapaje în culori calde, costumele aducând elemente definitorii fiecărui personaj în parte, amuzante sau delicate, cu tu-tu-uri pastelate (scenografia Adriana Urmuzescu). Sincer, nu am înţeles de ce pe site-ul oficial al ONB erau notaţi doi sau trei solişti pentru un rol, spectatorii descoperind abia în sală cine dansa, de fapt, deşi se ştie că publicul vine la teatru şi în funcţie de prezenţa pe scenă a unor artişti preferaţi. Culmea este că pentru ambele reprezentaţii (8-9 martie) erau menţionate formule identice (exceptând cuplul central), opţiunea de a urmări una sau alta dintre variante devenind astfel imposibilă. De altfel şi comunicatul preluat în mass-media punea în dificultate orice potenţial spectator, notând că baletul „revine în repertoriul Operei Naţionale Bucureşti, sâmbătă, 8 martie, de la ora 19:00. (…) Rolurile principale sunt interpretate de prim-balerinii (…) Bianca Fota, Oana Babuşka (Cenuşăreasa) şi Ovidiu Matei Iancu, Vlad Toader (Prinţul).” Dansau toţi în acea seară?!... Şi pentru ca „ceaţa” să fie totală, citim, în distribuţia pentru 8 martie - Mama - Mihai Babuşka / Antonel Oprescu / Călin Rădulescu, Prostuţa - Cătălin Caracaş /Andrei Dolcoş, Strâmbuţa - Raul Oprea/ Bogdan Plopeanu, Miniştrii - Mircea Crăciun / Andrei Dolcoş/ Raul Oprea / Călin Rădulescu etc.etc. Ne-am lămurit pe cine vom vedea abia când am citit programul, înainte de primul gong…

Bianca Fota – graţioasă în postura de Cenuşăreasă şi rafinată, cu prestanţă şi anvergură în scena balului, dansând cu precizie tehnică, atitudine şi gestică perfect adecvată fie mişcărilor lejere, fie variaţiilor şi duetelor, zâmbitoare, sensibilă şi expresivă – l-a avut partener pe Ovidiu Matei Iancu, un Prinţ cu chip impenetrabil, dar ca întotdeauna performant şi sigur pe sine, fără ca partitura celor doi să fie deosebit de solicitantă, apelând la doar câteva „scheme” şi seturi de mijloace şi figuri, repetate uneori obositor. Este, de fapt, un aspect remarcat şi la alte personaje precum Zâna (Adina Tudor) şi suita sa de… anotimpuri – Primăvara (Marina Minoiu), Vara (Bianca Stoicheciu), Toamna (Rin Okuno), Iarna (Noellie Coutisson) -, de asemenea graţioase şi vaporoase, atât cât le permitea desenul coregrafic simplist şi convenţional. Mult mai consistentă a fost concepţia travestiurilor, nu prin varietatea de mijloace expresive, ci datorită soliştilor care au reuşit roluri de compoziţie de real succes, în special în actul II, când Antonel Oprescu (Mama), Cătălin Caracaş (Prostuţa) şi Bogdan Plopeanu (Strâmbuţa) s-au întrecut în gag-uri de efect, dansând în poante, subliniind permanent nota caricaturală a personajelor, uneori poate prea îngroşată doar pentru a stârni râsul cu orice preţ (un exemplu elocvent fiind dezgolirea posteriorului Mamei prin îmbrăcarea neglijentă a rochiei), sincronizându-se şi completându-se în momente aplaudate copios. Amuzanţi au fost şi Miniştrii – Călin Rădulescu şi Cristian Preda -, salvând rolurile prin diferenţa hilară de înălţime, prin mimică şi prin accentuarea „epuizării” în alergarea inutil repetată, trăgând un scaun după ei. Dar Companionii (Shohei Horiuchi şi Yoshida Shuhey) au avut supleţe şi prezenţa necesară celor din suita princiară, în timp ce personajele episodice au rămas, prioritar, în sfera comicului cam pueril; ansamblul a conferit farmec balului, deşi s-a vădit şi de această dată sărăcia inspiraţiei, dansând parcă mereu şi mereu acelaşi lucru, iar orchestra, sub bagheta lui Adrian Morar, a realizat dificila lucrare de Prokofiev cu acurateţe şi cu o paletă coloristică diversă, muzica având o pondere extrem de importantă în spectacol, chiar dacă uneori (în special în pas de deux) percutanţa ritmică şi încărcătura melodică sugerau cu totul altceva decât ceea ce vedeam pe scenă. Nu ştiu dacă, iniţial, Cenuşăreasa a fost gândită de coregraf în special pentru copii, dar simplitatea discursului şi lipsa unor provocări „adevărate” pentru interpreţi, punctând doar firul poveştii (cu modificări faţă de celebrul basm de Perrault), mă face să cred că totuşi s-a dorit să-i cucerească mai ales pe cei mici, părinţii şi bunicii consolându-se cu cele câteva secvenţe în care soliştii s-au pus în valoare. O sală arhiplină, „dominată” de cei mici (şi… foarte mici) a urmărit derularea acţiunii într-o linişte surprinzătoare, semn că întâlnirea cu zâne, prinţi, fata bună şi surorile rele, era aşteptată cu nerăbdare, reacţiile la gag-uri lăsându-se totuşi aşteptate… cam mult, aplauzele prelungi de la final răsplătind însă din plin efortul şi dăruirea tuturor celor care au realizat un spectacol echilibrat şi agreabil, dar fără mari pretenţii. De ce s-a programat de 8 martie, nu prea ştiu – sigur este că, la ieşire, mămicile şi bunicuţele au primit câte o frezie din partea teatrului, pentru că, nu-i aşa, era… Ziua femeii!...