Religia în şcoli

Pe adevarul.ro din ziua de Crăciun, citesc şi citez: „... În pastorala la sărbătoarea Naşterii Domnului, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ÎPS Pimen, critică decizia prin care religia a fost eliminată dintre discplinele studiate în mod obligatoriu în şcolile din sistemul public de educaţie”.

Informaţia este însoţită de extrase ample din Pastorală, din care reţin doar un fragment mai semnificativ: „Intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat” la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. [...] Predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine”.

Eu sunt copil de ţărani şi am primit educaţia religioasă în familie. Am copilărit în comuna Teaca, în care existau 5 Biserici şi un Templu evreiesc. În comună convieţuiau 5 etnii, adică  românii, saşii, ungurii, evreii şi ţiganii, ultimii având cartierul lor, Râpoş, dar neavând şi Biserică. A românilor era Biserica ortodoxă –fostă greco-catolică- şi o Capelă, pe care comuniştii au transformat-o în  Restaurant (Cârciumă). După colectivizare, evreii au plecat treptat din comună, iar Templul lor a fost transformat în magazie-depozit de cereale ale CAP. Cea din urmă casă în care am locuit a fost cumpărată de tata Victor de la trei fraţi evrei, care au plecat în Israel. Noi, copiii, treceam pe lângă celelalte Biserici cu respect, cu sfială, fără să intrăm în ele, doar aveam Biserica noastră. Aveam cam 10 ani când Preotul Nariţă, care fusese Preot militar, a organizat un Ciclu de ore de Religie în Capela aflată în centrul comunei. Era vorba de 2-3 ore pe săptămână, Sâmbăta după-amiază, la care participam cam 20 de elevi, cu vârste apropiate de a mea. În fiecare an, Ciclul se relua pentru alţi copii, încât toţi copiii comunei trebuiau să treacă prin Şcoala de Religie a Preotului Nariţă. Avea un talent didactic deosebit şi ne preda, ca pe o Poveste reală, care s-a petrecut cu adevărat, „Vechiul Testament” şi apoi „Noul Testament”. Aici mergeam cu plăcere, în schimb cu neplăcere mergeam la Şcoala propriu-zisă, unde stam sub teroarea temelor de acasă şi a notelor. Cu bunul meu prieten, sasul Hardi Zaig, jucam fotbal şi făceam năzdrăvănii, dar, el aparţinea Bisericii Reformate din comuna Teaca,  şi avea un alt sistem de educaţie, dar tot aşa, nu la şcoală, ci în afara ei. Întrebarea care se pune este foarte simplă: dacă Preotul Nariţă a putut să facă şi a făcut efectiv un Ciclu de ore de Religie creştină,  reluat anual, de ce nu ar putea să facă ceva asemănător şi ceilalţi Preoţi, din celelalte sate, comune şi oraşe ale Patriei, dacă noi  tot  îl avem în vedere  pe „viitorul cetăţean de seamă al ţării”, cum zice frumos ÎPS Pimen!?

Predarea Religiei în Şcolile laice ridică o serie complexă de probleme, dintre care vom selecta aici doar câteva, adică trei:

1. Şi în Psihologie, dar şi în Filosofie, se recunoaşte treptat importanţa deosebită - capitală pentru unii gânditori - pe care Sensibilitatea afectivă o are în economia vieţii unui om, începând cu emoţiile şi terminând cu sentimentele lui. Iar între ele, sentimentul religios este unul dintre cele mai profunde şi cu un orizont mai larg, în principiu, unul nelimitat. Acest nucleu afectiv se formează în familie şi intră în configuraţia celor „Şapte ani de acasă”. Mai departe, tânărul îşi poate dezvolta Cultura religioasă, ca informaţie culturală, dar nucleul afectiv numit Credinţă este deja cristalizat, în diverse grade, desigur. Când băieţii mei erau în clasele primare, am văzut câteva manuale de Religie.

Cu toată părerea de rău, dar numai despre Sensibilitate afectivă nu poate fi vorba acolo. Aici se pune şi problema calităţii didactice a Preoţilor, unde cel puţin constatările mele personale nu sunt foarte încurajatoare. Să predici în faţa oamenilor maturi, formaţi deja, este ceva, dar să contribui la modelarea sensibilităţii religioase a copiilor, este cu totul altceva. Nu este exclus ca tocmai manualele, ca şi modul de predare a lor, să le ridice copiilor diverse semne de întrebare, mai ales la vârsta critică a adolescenţei.

2. A doua problemă este chiar mai importantă decât prima. Aici, putem pleca şi de la recentele alegeri prezidenţiale. În contextul dat, începutul, adică Alfa, este Premierul Victor Ponta. La lansarea de la Craiova, aici Olguţa fiind oarecum pe poziţia Mariei Magdalena, Victor Ponta apasă tare pe afirmaţia că dânsul este Român şi creştin, dar nu orice fel de creştin, ci unul Ortodox. Asta, spre deosebire profundă faţă de Klaus Iohannis, care este Sas, adică Neamţ, şi mai este şi de Religie protestantă.

Faptul poate fi dat ca o ilustrare a imperativului creştin „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Dată fiind atitudinea generală a lui Victor Ponta faţă de Klaus Iohannis, am putea conchide că  Premierul se urăşte pe sine însuşi şi că şi-ar putea restabili iubirea faţă de sine numai în calitate de Preşedinte al României, adică dacă ar ajunge să fie nu numai Alfa, ci şi Omega, şi nu succesiv, ci concomitent. Las în seama unor analize sociologice şi statistice contribuţia pe care BOR, de sus până jos, sau de jos până sus, a avut-o în întreaga campanie electorală. Oricum, putem presupune că tinerii, care au contribuit decisiv la alegerea lui Klaus Iohannis, nu sunt de religie creştină protestantă, ci sunt numai protestatari faţă de halul în care a ajuns ţara, pe toate planurile ei, inclusiv pe cel religios.

3. A treia problemă este una doctrinară şi pare să fie cea mai gravă. ÎPS Pimen ne asigură că predarea Religiei în şcoală îl va ajuta pe viitorul „cetăţean de seamă, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine”. Aici, ne putem rezuma la o precizare şi la o întrebare. Să precizăm mai întâi că  „Decalogul”, care conţine chintesenţa moralităţii umane, nu este doar creştin, ci este iudeo-creştin. Din „Vechiul Testament”, până la ultima formă a lui, cea creştină, „Decalogul” trece prin mai multe variante, a căror analiză intră în competenţa specialiştilor.

Apoi, teologii creştini înşişi au dialoguri şi dezbateri, dacă nu şi dispute, privind structura Poruncilor din „Decalog”. Personal, sunt de acord cu acei teoreticieni, inclusiv teologi, care consideră că doar primele 4 Porunci sunt efectiv religioase, celelalte 6 fiind pur şi simplu morale, ca dovadă că le găsim şi în Culturile altor popoare. În sfârşit, vine şi întrebarea:

dacă atât Cultura, cât şi operele de artă sunt „create sub inspiraţia credinţei creştine”, oare sub ce inspiraţie sunt create templele şi statuile lui Buddha!? Sau, ele nu sunt şi opere de artă!?

P.S. Se pare că admirabilul cuvânt „ECUMENISM”, este menit pentru încă multă vreme, să rămână doar un cuvânt în „Dicţionarele” popoarelor.