Relansarea Europei ca proiect defensiv

2014 va rămâne în istoria Europei drept anul celei mai grave crize de securitate după încheierea Războiului Rece. Relansarea expansionismului  rusesc, cu încălcarea fără reţineri a normelor internaţionale, ne-a arătat cât de fragilă este pacea pe continent. De aceea, avem o singură opţiune: relansarea proiectului european, ca răspuns la provocările privind apărarea comună.

2014, un bilanţ alarmant

Bilanţul anului pe cale de a se încheia e tragic pentru bătrânul continent: graniţe încălcate brutal, teritorii anexate ilegal, circa 4500 de morţi şi peste 10.000 de răniţi în confruntările din estul Ucrainei. În Sud şi în Orient, se conturează un arc terorist, din Sahel până în Afganistan, cu epicentrul în Irak şi Siria, unde Statul Islamic nu mai e o simplă grupare, ci un focar islamist cu potenţial devastator. Aceasta, fie şi numai dacă avem în vedere cei peste 3000 de cetăţeni europeni ce luptă în rândul trupelor jihadiste.

Presiunea migratorie determinată de instabilitatea din nordul Africii şi Orientul Mijlociu devine tot mai greu de suportat de statele din flancul meridional al UE, făcând, totodată, victime într-un ritm alarmant: peste 3 400 de imigranţi ilegal şi-au pierdut viaţa, din ianuarie încoace, în apele Mediteranei, devenită cea mai periculoasă mare a lumii. Cifra celor ce forţează pe acea cale intrarea în UE s-a triplat în comparaţie cu 2011, anul record al migraţiei stârnite de Primăvara arabă.

Sunt, însă, şi veşti bune şi ele reprezintă fundamentul unei necesare construcţii defensive, în perioada următoare. La Kiev şi la Chişinău sunt, în ciuda dificultăţilor întâmpinate, guverne pro-europene, validate democratic. Iar alegerile din România au confirmat aspiraţia cetăţenilor acestui avanpost al UE şi NATO de amplificare a integrării europene. În ceea ce priveşte vechile state membre, acestea s-au văzut obligate să iasă din apatia binevoitoare ori din prudenţa excesivă, afişate iniţial faţă de abuzurile Moscovei.

Doborârea avionului malaiezian, în iulie, cu 298 de civili la bord, majoritatea olandezi, a şocat opinia publică şi a obligat la reacţie fermă. Efectele sancţiunilor economice încep să se resimtă. Rămâne de văzut cum va reacţiona o Rusie izolată şi tot mai afectată de pierderile economice şi de evoluţii ce-i sunt nefavorabile, cum este căderea preţului petrolului la cel mai scăzut nivel din ultimii cinci ani.

Impulsionarea industriei de apărare

Cert este că tot ceea ce numim criza ucraineană - războiul atipic pentru încălcarea suveranităţii şi integrităţii unui stat european, în dispreţul angajamentelor internaţionale - ne obligă să fim pregătiţi pentru orice scenariu. E momentul ca Europa să-şi asume răspunderea ce-i revine pentru propria apărare.

Avem şansa ca solidarizarea în faţa pericolului comun să devină un factor decisiv al relansării unui proiect european atât de contestat în urma crizei economice şi sociale.

Industria de apărare poate constitui, în acest sens, un motor al creşterii economice şi al sporirii capacităţilor defensive ale statelor membre. O creştere a bugetului alocat apărării poate fi unul din răspunsurile potrivite la riscurile deflaţiei, stagnării şi şomajului.

În intervalul 2007-2013, ponderea cheltuielilor SUA în cadrul NATO a crescut până la două treimi din totalul costurilor organizaţiei, în paralel cu restrângerea bugetelor europene ale apărării. În vreme ce Alianţa Nord-Atlantică, în ansamblu, şi-a redus cheltuielile cu 20%, în ultimii cinci ani, Rusia şi-a sporit cheltuielile militare cu 50%. În acest context, Summit-ul NATO din Ţara Galilor a decis o creştere a bugetelor pentru apărare până la 2% din PIB. În prezent, doar Marea Britanie, Grecia şi Estonia au atins acest prag în rândul partenerilor europeni. Spre exemplu, prima putere economică europeană, Germania, alocă, în prezent, 1,3% din Produsul Intern Brut în scop defensiv, iar Franţa - cel mai activ membru în misiuni în afara UE - 1,4%.

E nevoie, aşadar, de un efort financiar comun, coordonat şi focalizat atât în direcţia consolidării capacităţilor defensive, cât şi a eficientizării răspunsului la provocările punctuale. Şi e vorba, deopotrivă, de o abordare geografică (Ucraina, Mediterana, Sahel, Orientul Apropiat şi Mijlociu), cât şi tematică (reacţie imediată în caz de criză, supravegherea frontierelor, securitate cibernetică, stabilizare post-conflict, combaterea terorismului).

Este un efort care trebuie prevăzut, în ceea ce ne priveşte, în bugetul României pentru 2015 şi anii următori, având în vedere: rolul ce revine ţării noastre în regiune, necesitatea modernizării capacităţilor militare, responsabilitatea asumată în coordonarea apărării cibernetice europene, prezenţa bazei de la Deveselu şi perspectiva imediată a creării, în flancul estic, a unei Forţe de reacţie rapidă operaţională în vecinătatea Federaţiei Ruse.

De la oportunitate la responsabilitate

România este obligată, prin poziţia geo-strategică, să devină un vector al definirii priorităţilor euro-atlantice în regiune şi al implementării soluţiilor comune. În acest sens, se impune o atitudine pro-activă în cadrul structurilor euro-atlantice, dar şi în raport cu formulele de cooperare existente între unele state europene, cum sunt Triunghiul de la Weimar (Germania, Franţa şi Polonia) şi Grupul de la Vişegrad (în care Polonia e, de asemenea, prezentă, alături de Ungaria, Cehia şi Slovacia).

România nu-şi poate permite luxul de a aştepta să fie apărată de aliaţi, la fel cum Europa, în ansamblul ei, nu-şi mai poate permite să se bazeze exclusiv pe Statele Unite. E bine că Germania e pacifistă după lecţiile secolului XX, că Marea Britanie e pragmatică în efortul ei izolaţionist, că Franţa se simte datoare să intervină prompt pentru aplanarea crizelor africane ori că Italia - şi nu numai - ţine morţiş să păstreze o uşă deschisă cooperării cu Rusia. Toate aceste tendinţe sunt bune, dar cu măsură. Iar unitatea de măsură e dictată de imperativul solidarităţii. 2014 ne-a învăţat că tot ceea ce se întâmplă în Ucraina, în Mediterana, în Irak ori în Mali ne priveşte pe toţi europenii, în mod direct şi mai devreme decât am vrea să credem.

E nevoie de un impuls major pentru industria europeană de apărare, ca parte a efortului bugetar pentru asigurarea autonomiei strategice.

Şi, de asemenea, de o viziune defensivă articulată pe provocările majore cu care se confruntă Europa democratică. Suntem obligaţi să procedăm la cea mai importantă întărire a apărării colective de la finalul Războiului Rece, iar României, ca vârf de lance al NATO în Est, îi revine un rol major în acest proces. E o responsabilitate majoră - ce echivalează şi cu un test de maturitate pentru decidenţii politici şi pentru societatea românească. Şi e o oportunitate istorică de a ne consolida apartenenţa la un spaţiu de valori şi norme pentru care românii şi-au demonstrat ataşamentul, prin votul din 16 noiembrie.