Reformele din comunism au fost precum cele din catolicism: în interiorul credinţei

„Istoria italienilor“ (Storia  degli Italiani), carte publicată de Giuliano Procacci la editura Laterza, în 1968,  şi tradusă la noi în 1975, deşi – din câte-mi spun însemnările de pe margini de file – nu e o noutate absolută pentru mine (am mai citit-o, dar am uitat-o complet) – mă face să tresar prin aceste consideraţii din capitolul „Umaniştii şi societatea italiană“:

„Wycliff şi Hus, cei doi mari reformatori din epoca conciliilor şi a luptei pentru reforma bisericii, erau amândoi intelectuali, profesori universitari, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe ei şi pe adepţii lor să devină agitatori politici şi iniţiatori ai unor mari mişcări colective. Înarmaţi cu o profundă şi totală credinţă religioasă, ei erau ferm convinşi că, dacă este adevărat că societatea trebuie să fie orînduită după Legea lui Dumnezeu, atunci din această societate trebuie extirpate toate abuzurile, excesul de putere al celor mari, corupţia episcopilor şi prelaţilor, suferinţele celor umili.

Întăriţi de această convingere, ei n-au ezitat să tragă concluzia că pentru «reformă», pe care ei o doreau, era necesar să lupte, chemînd la această luptă dreaptă pe toţi credincioşii, fiindcă aceasta era Porunca lui Dumnezeu. Noi ştim astăzi că într-o lume în care religia era considerată baza şi esenţa însăşi a vieţii sociale şi în care structurile mintale ale marilor mase umane erau predominant religioase, aceasta era unica modalitate de a putea spera într-o reuşită adevărată în direcţia modificării instituţiilor şi moravurilor unei societăţi.

Reforma societăţii putea fi gîndită numai ca o reformă a religiei şi a bisericii, iar ridicarea celor umili ca o deşteptare şi revoluţie a credincioşilor“.

Istoricul italian devine filosof social. Marii Reformatori ai societăţii din secolele XIV-XV, John Wycliff şi Jan Hus, nu concepeau Reformarea instituţiilor şi a moravurilor decât în hotarele Bisericii. Ce concluzie se poate trage de aici? Că orice Reformă trebuie să ţină cont de structurile mentale ale maselor în mijlocul cărora se află Reformatorii.

În secolele respective, masele credeau în Biserică. Reformarea instituţiilor, a societăţii nu putea fi angajată decât în numele Bisericii, al Religiei. Pentru ca masele să fie convinse de necesitatea Reformelor, ele, reformele, trebuiau justificate prin invocarea textelor originale ale Creştinismului.

Drept urmare, ca şi în cazul Reformei lui Luther, necesitatea Reformelor e argumentată cu trimiteri la Isus Christos.

În acelaşi timp, Marii Reformatori conştientizau că orice încercare de a reforma împotriva Bisericii sau în afara Bisericii le punea la îndoială nu numai viaţa, dar şi eficienţa companiei angajate de ei.

Schimbările din Biserică erau propuse în numele lui Dumnezeu şi nu ca o sfidare sau neglijare a lui Dumnezeu. Păstrând proporţiile, ceva asemănător s-a petrecut în comunism ori de câte ori s-a pledat şi s-a acţionat pentru Reformă.

Denunţarea realităţilor existente şi justificarea măsurilor reformiste are loc prin trimiteri la ceea ce se numeşte textul originar al Marxism-leninismului, şi nu la realităţile capitaliste.

Comunismul real e criticat prin raportare la comunismul ideal, cel care s-ar desprinde din autentica gândire a lui Marx şi Lenin, şi nu prin raportare la capitalismul real. De ce nu fac referire reformatorii direct la societatea capitalistă, mai precis la democraţia definitorie pentru această societate?

Ne răspund reformiştii din secolele XIV-XV.

1) Reformiştii sunt comunişti, aşa cum umaniştii secolelor XIV-XV sunt religioşi.

Ca şi cei care credeau în Dumnezeu, reformiştii comunişti nu concep existenţa altei lumi decît cea comunistă.

2) Nu poţi avea sprijinul maselor în promovarea reformelor dacă nu ţii cont de starea lor de spirit.

În secolele XIV şi XV oamenii cred în Biserică. În secolul XX, oamenii din ţările socialiste cred în comunism.Îi poţi aduce de partea reformelor numai dacă aceste reforme le apar ca perfecţionare a comunismului, în nici un caz ca negare a acestuia.

În anii lui Nicolae Ceauşescu, cei văzuţi ca adepţi ai reformelor menite a îmbunătăţii socialismul real se bucurau de o simpatie deosebită.

După căderea comunismului, comuniştii luptători pentru liberalizarea comunismului n-au mai beneficiat de aprecierile anterioare, de pe vremea socialismului real. Lupta pentru reformarea socialismului a fost judecată de pe poziţii violent anticomuniste. Li s-a pretins respectivilor să se fi angajat în doborârea comunismului şi nu în perfecţionarea acestuia.

Contrar prejudecăţilor, lupta pentru reformarea socialismului real a fost singura modalitate de a lupta împotriva realităţilor din jur.

Din acest punct de vedere, oricât ar părea de ciudat denunţarea comuniştilor liberali după căderea comunismului a venit tocmai de la cei care n-au ridicat un deget pentru perfecţionarea realităţilor existente, motivând că ei nu cred în socialism.

Numai că mult mai de apreciat sînt cei care se bat pentru îmbunătăţirea a ceva, decât cei care nu se bat pentru asta pe motiv că nu se poate  face nimic.