Reforma educaţiei. Din mintea mea.

Cine nu se pricepe la educaţie? Doar toţi am trecut prin şcoală, apoi unii avem copii, nepoţi...iar alţii suntem în sistem, gata să-l criticăm, scoţându-ne însă din culpă, conform regulii cu cei de faţă care ies mereu din discuţie. Dar de făcut ceva, pot face doar cei care decid. Fac legi, ordonanţe, regulamente...

Bine, ei doar ne reprezintă pe noi, toţi cei care ştim cam cum ar trebui să fie educaţia, numai că nu ştim cum se face, niciodată reforma nu pare că ajută. Că aşa se tot cheamă ea de la revoluţie încoace. Reforma educaţiei. Eu chiar aş schimba denumirea Ministerului. Iar. I-aş zice Ministerul Reformei Educaţiei.

Aşa că ce avem? O masă mare de oameni care ştiu cum ar trebui să fie. Unii zic asta tare, pe la şedinţe cu părinţii, prin ziare, pe bloguri, pe reţele de socializare. Alţii mormăie doar în barbă de fiecare dată când se izbesc de ceva ce nu pare că merge bine. Şi ce mai avem? O mână de oameni care iau decizii, mereu alţii, dar doar aparent. Şi, deşi mâna de oameni pare că reprezintă masa aia mare de oameni, mai ales dacă stăm să le ascultăm vorbele spuse in public, ceea ce ultimii îşi doresc, nu prea pare să se regăsească în legile, ordonanţele, regulamentele şi tot ce mai constituie forma în care se materializează reforma.

La urmei urmei nu e chiar uşor să faci ceva să mulţumeşti pe toţi cei care vor o educaţie performantă. Câte voci, atâtea reforme. De exemplu eu. Reforma mea cum ar arăta? Cum sună ideile mele ca fost elev, ca părinte şi ca profesor?  

Ca profesor mi-aş dori ca materia pe care o predau să fie valorizată. Prin multe ore. Prin introducerea la bacalaureat. Prin caracterul ei obligatoriu. Mi-aş dori şi să observ o viziune a celor care decid, să simt că schimbările nu sunt făcute doar pentru un ciclu electoral şi că nu ţin cont de interese particulare. Ca fost elev mi-aş dori manuale mai clare, ore mai atractive, profesori competenţi care să mă înveţe să-mi pun întrebări. Ca părinte mi-aş dori materii obligatorii mai puţine,mai multe aplicaţii ale lor şi mai puţină teorie,  excursii tematice, dar şi profesori care să-şi iubească meseria şi să o facă profesionist.

Cred ca aş putea să mai renunţ la unele pretenţii ale profesorului. Când eşti în sistem ai mereu impresia că materia ta e cea mai importantă... Şi, iată deja un motiv de rezistenţă la schimbare a multora.

Şi ar mai fi ceva .Când am intrat eu în învăţământ, după revoluţie, ca să ajungi titular într-o şcoală trebuia să dai concurs. Am schimbat trei şcoli şi am dat concurs de fiecare dată. Acum e de ajuns un dosar cu adeverinţe ca să treci dintr-o şcoală în alta. Nu ştiu cum vi se pare vouă asta, dar mie îmi trezeşte întrebări despre calitatea viitorilor profesori ai fiicei mele... Dincolo de problemele materiale ale şcolilor, de numărul mare de ore obligatorii, de programa incarcata, cine o sa fie acel profesor care o sa-mi educe copilul, mi se pare esenţial. Cum e el selectat? Evaluat?

Ştiu, pentru că am tot citit, că ideile mele de reformă seamănă cu cele ale multor părinţi şi profesori sau cu ale celor ce sunt sau au fost elevi. Şi asta de ceva vreme. Şi am şi o idee de ce nu ajunge acest semnal cu o astfel de dorinţă de schimbare la cei ce ne reprezintă. Pentru că legile nu se fac pentru viitor. Ceea ce ar presupune negociere si compromis, în aşa fel încât să nu mai vină fiecare guvern cu reforma lui. Pentru că nu se urmăreşte un interes general. Şi poate  şi pentru că nu există  dezbatere reală pe subiect. Cei care decid, ar trebui să şi asculte, nu doar să audă.