Războiul sfârșitului lumii
0În Ucraina și în Orient este, de fapt, același război, cu două componente spațiale diferite, dar în care sunt distribuiți, în roluri diferite, aceiași actori. Care folosesc aceleași arme, sunt sprijiniți, cu unele nuanțe circumstanțiale, de aceiași parteneri.
Marile războaie încep în zori, când e lumea pe jumătate trează, pe jumătate adormită, încă flirtând cu amorțeala unor visuri neterminate.
Marile războaie încep ca simple teste pentru vigilența inamicului, schimburi de focuri la graniță, un avion intrat neglijent în spațiul aerian național al acestuia, câteva expulzări de diplomați.
Războaiele lungi și sângeroase încep prin a fi simple schimburi de amabilități diplomatice, întâlniri scurte în care se transferă liste de solicitări, comunicate adormitoare pentru populație, totul este sub control, nu e niciun pericol.
După care marele război se naște și dă știre lumii printr-un țipăt media, strident și gălăgios, ca și cum ar fi vorba despre creație și nu despre distrugere.
Războiul contra Iranului este cel care poate schimba lucrurile în ceea ce privește noua ordine a lumii într-un mod mult mai abrupt și mai profund decât se presupunea că o va face conflictul din Ucraina.
Ceea ce se întâmplă acum în estul Europei pare a fi rămas un conflict regional, cu consecințe mai curând locale, cel mult continentale, în timp ce războiul din Orientul Apropiat începe să aibă ambiții de urmaș al precedentelor două conflicte mondiale.
Deci, până la urmă, memoria istorică, sau, mai precis, lipsa acesteia ne-a ajuns din urmă, am uitat ce înseamnă cu adevărat suferința în masă, am subevaluat și prețuit prea puțin stabilitatea și liniștea perioadei lungi de pace, vrem să vedem ce se întâmplă când prin instalațiile lumii începe să curgă din nou sânge violent.
Recursul la război face parte din natura umană, latura noastră gri – întunecată recurge și la această soluție atunci când nu mai funcționează mecanicele raționale pentru a rezolva problemele existențiale cu care ne confruntăm, adevărate sau presupuse.
Iar războiul contra Iranului pare a fi devenit peste noapte fratele mai mare al celui din Ucraina.
Și ca un frate mai mare, își ia porția pe măsură din problemele și îngrijorările lumii:
· produce pagube mai mari sectorului energetic internațional;
· consumă mai multe echipamente și muniție decât cel din Ucraina (vorba președintelui Zelenski: ”în primele patru zile ale războiului din Iran, SUA și aliații săi au lansat peste 800 de rachete Patriot - cu 200 mai multe decât a primit Ucraina în trei ani”);
· și, pe aceeași linie, e mai gurmand, se hrănește cu lucruri (echipamente, arme) scumpe, își permite delicatese tehnologice de vârf, la nevoie consumă și din rația Kievului, își trage porții și de la aliații din Asia de Est, Japonia și Coreea de Sud, aceștia, se știe, consumă puțin, suntem în post;
· pagubele colaterale, regionale, sunt adevărate și dureroase, Iranul nu s-a sfiit să atace acolo unde Rusia doar a amenințat că o va face;
· diviziunile din tabăra puterilor vestice au devenit mai vizibile și mai adânci, față de unitatea, probabil convențională, dar vizibilă, care încă se menține între statele care sprijină Ucraina. Sunt mai multe țările, unele chiar rude apropiate ale Americii, care spun că nu e războiul lor, cel din Golf, e chiar și un pic ilegal, afirmație care, cu siguranță nu și-ar fi găsit loc la întâlnirile partenerilor Kievului și, desigur, Churchill nu ar fi rostit niciodată așa ceva;
· șansele de extindere a conflictului sunt cu un ordin de mărime mai evidente și mai posibile în Orientul Apropiat față de cele din Estul Europei, acolo unde este mai mult retorică, mai mult spaimă indusă, decât amenințare reală;
· și, pe aceeași idee, escaladarea poate deveni tot cu un ordin de mărime mai primejdioasă în Orientul Apropiat decât pe teatrul de operații din Ucraina, datorită constrângerilor geografice și contextului diferit în care se poartă cele două conflicte (în estul Ucrainei este vorba mai mult de un război terestru, extins, dar raționalizat, la teritoriile celor două state inamice, în timp ce în Orientul Apropiat putem număra deja o duzină de state implicate direct, într-o confruntare aeriană violentă și fluidă pe tot spațiul între Marea Mediterană, Marea Caspică și Oceanul Indian.
În Ucraina și în Orient este, de fapt, același război, cu două componente spațiale diferite, dar în care sunt distribuiți, în roluri diferite, aceiași actori.
Care folosesc aceleași arme, sunt sprijiniți, cu unele nuanțe circumstanțiale, de aceiași parteneri.
Și care trag cu ochiul în aceeași direcție, dincolo de gardul conflictului, acolo de unde Marele Vecin, deocamdată răbdător și înțelegător, le urmărește trânta, pe nisipul arab sau în noroiul rasputiței din Donbas, cu Marele Competitor.
Mai simplu spus, există două teatre de operații dar un singur război.
Ceea ce unifică aceste două conflicte, doar aparent separate, într-un mare război deja extins pe două continente, sunt câteva elemente:
· participarea SUA în ambele conflicte este, desigur, principala legătură dintre ele, chiar dacă în Ucraina Washingtonul se află în etapa unei ieșiri controlate (Casa Albă însăși se prezintă acum drept ”mediator”), iar în Iran, în cea a căutării de soluții pentru evitarea implicării cu trupe terestre și a nu repeta experiențe dureroase gen Vietnam, Irak, Afganistan etc.;
· este, de asemenea, evident că ambele state, aflate de partea cealaltă a baricadei acestui război, sunt contestatare ale actualei ordini internaționale. În cazul Rusiei frustrarea se află la nivelul unei puteri nucleare, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, care crede că evoluțiile din estul Europei aduc atingere intereselor sale de securitate și statutului de mare putere care își poate permite o sferă de influență extinsă în jurul granițelor sale. În cazul Iranului, pe lângă aceeași frustrare de putere regională nerecunoscută, se adaugă și un puternic element ideologic și religios, Teheranul asumându-și rolul de lider al musulmanilor din Orientul Apropiat, pe modelul lui Saladin, cuceritorul Ierusalimului. Comparația trebuie luată doar în registru descriptiv, vorbim de un predecesor sunit de origine kurdă, esențial fiind, însă, faptul că în ambele cazuri, și atunci, în secolul XII, și în prezent, componenta violent religioasă este extrem de puternică și, aș putea adăuga, prezentă de ambele părți;
· sigur, ambele state sunt membre BRICS, ceea ce creează o relație de complementaritate și de cealaltă parte a baricadei (situație prezentată, într-un mod aproape anecdotic, tot de către președintele Zelenski: ”Operatorii iranieni au lansat primele rachete Shahed împotriva Ucrainei. Nu rușii. Ei au antrenat echipaje rusești într-un război real. Iranul și Rusia au luptat împreună încă din prima zi. Întrebarea dacă Iranul deschide un nou front ne face să pierdem patru ani din acea alianță”);
· din acest motiv, există o legătură aproape ombilicală între cele două confruntări armate în care, pentru a se susține, conflictul din Iran extrage din resursele necesare celui din Ucraina. Se creează astfel un dezechilibru al direcționării resurselor de război americane, transferate acum prioritar către Orient;
· în ambele componente ale singurului mare război, se poartă o luptă de uzură, mai mult sau mai puțin asimetrică, în care învingătorul nu e cel care înfige steagul în teritoriul inamicului, este doar cel care rămâne în picioare după ce s-a tras și ultimul glonț;
· și într-un caz și în altul, diplomația a fost doar o anexă, neutilizată îndeajuns pentru a preveni izbucnirea ostilităților, folosită chiar ca acoperire pentru a pregăti atacurile prin surprindere, desfășurată ulterior în sincope, în formate amestecate și fără continuitate, doar pentru a menține aparența unui dialog formal și pentru a întreține speranța că există o luminiță la capătul acestei drame războinice;
· și într-un caz și în altul, invocarea necesității posesiei armelor nucleare (Ucraina le-a avut pe teritoriu până în anul 1994 și le-a cedat, Iranul nu le-a avut dar s-a apropiat tehnologic de posibilitatea producției) a ocupat un rol important, poate chiar decisiv în decizia declanșării ostilităților. Discuția despre armele nucleare s-a proliferat și ceea ce era tabu, până mai ieri – alaltăieri, devine acum subiect comun, aproape banal.
Într-o declarație de la începutul anului 2026, președintele Trump estima că Iranul se află la doar câteva săptămâni (”două la patru săptămâni”) de momentul realizării unei arme nucleare.
Suntem deja într-un război care durează de mai mult de patru săptămâni, s-a scurs timpul de care Iranul avea nevoie, conform președintelui american, pentru a-și duce la capăt acest proiect, blocat anterior, spune lumea, tocmai de liderul suprem, politic și spiritual, martirizat la începutul conflictului.
Nu, prezentul mare și unic război nu e o narațiune creată de scriitorul Mario Vargas Llosa, cel care, în romanul cu acest titlu, La guerra del fin del mundo / Războiul sfârșitului lumii, își imagina ce se poate întâmpla atunci când oamenii se adună în spatele falșilor profeți.
Este mai curând realitatea în care ne aflăm și în care deciziile raționale par a se rătăci în umbra celor instinctuale sau religioase.
Într-un război religios, sfârșitul lumii e doar o poartă către ceea ce preoții, imamii și rabinii ne-au spus deja că se află dincolo.
Se încarcă comentariile...
