Radio Şanţ

Ce ar putea să facă femeile din sat duminică după-amiaza? Haideţi să dăm puţin timpul înapoi, mai exact cu 14 ani, pe când aveam doar 5 primăveri.

     Buni, căci aşa o alintam, era o femeie pe atât de scundă, pe atât de iute şi de energică. Toamna, frunzele cădeau necontenite în curte, iar ea stătea de când cântă cocoşul până când venea Moş Ene pe la gene, cu mătura, ca să cureţe curtea. Duminică, ziua ei preferată, era rezervată slujbei de dimineaţă, iar spre seară era amfitrioana unei sesiuni de "recapitulare", alături de cumetrele sale. Se dezbăteau probleme care mai de care mai importante, cum ar fi: de ce coana Maria nu a venit astăzi la slujbă, de ce feciorul Ion nu a invitat-o la dans pe Flori, la petrecerea comunei, de ce Lenuţa nu a ajutat-o pe Ilinca să facă pita (aka pâine), iar eu tare mai savuram discuţiile lor aprinse. Acum realizez ce calităţi de moderator de talk-show avea Buni a mea.

     Când venea iarna, însă, şedinţele se ţineau în casă, lângă soba care emana o căldură parfumată. Eram ameţită instantaneu de mirosul cozonacilor şi a merelor coapte cu miere şi scorţişoară, de plăcinţele cu brânză, iar Buni se mai oprea din când în când pentru a-mi adresa o vorbă dulce: "bate-te-ar Dumnezeu să te bată, dulceaţă de copil, nu-ţi mai infinge degetele în cozonac şi prăjituri!". Instantaneu, fugeam în braţele Bunelului care îşi petrecea timpul balansându-se în scaun şi citind poveşti de război, ce-i aminteau de tinereţe. Adormeam legănată în braţele lui, lăsându-mi mintea să schiţeze acei ani plini de vâltoare şi aşteptându-i pe părinţii mei să ajungă pentru a ne bucura de cea mai frumoasă zi a anului.

     Reţeta zilei de Crăciun era extrem de simplă: într-o casă se adună o bucată de familie, un kilogram de delicatese, se stropeşte cu căldură şi multă dragoste, se amestecă praf de fericire şi se serveşte cu multe zâmbete şi cadouri. Eu şi verişoara mea reprezentam o sursă de amuzament atunci când ne frecam palmele de bucurie la văzul cadourilor de sub brad, dar niciuna nu îndrăznea să le deschidă.

    De când Buni ne-a părăsit,nu mă mai uit la poze cu ea. Obişnuiesc doar să păşesc în camera în care stătea, să închid ochii şi să încerc să-mi imaginez tot ceea ce aveam în copilărie şi să-i simt prezenţa. Bunelul încă recita cântece de război şi visează că Buni este lângă el...cu toţii visam că Buni e cu noi.