Prizonierii istoriei (I)

Sub acest titlu, tot în luna august a anului 2007, în intervalul dintre moartea patriarhului Teoctist şi alegerea succesorului, publicam un text pe care, recitindu-l, îl găsesc în bună parte confirmat de perioada trecută de atunci încoace:

Invariabil şi previzibil, tema colaborării, reale sau presupuse, a ierarhiei Bisericii noastre cu poliţia politică din timpul comunismului sau/şi cu alte forme de gestionare nelegitimă a puterii a revenit pe agenda publică. În contextul creat de succesiunea patriarhală, întrebarea dacă şi cum se poate salva libertatea profetică a Bisericii în mijlocul lumii şi spre binele spiritual al acesteia este crucială. Motiv pentru care găsirea răspunsului trebuie să ne preocupe dincolo de cele patruzeci de zile dintre un moment şi altul, dintre ieri şi mâine.

Modul cum a fost repusă în discuţie de către mass media tema colaboraţionismului este profund viciat. Întâi de toate, se pleacă de la prezumţia că majoritatea covârşitoare a ierarhilor au ceva de ascuns. Această insinuare duce, lesne de înţeles, la instaurarea unei nervozităţi în relaţiile dintre cei incriminaţi şi aceeaşi mass media.

Demersul ei este profund discutabil din punct de vedere jurnalistic şi din cauza faptului că, până acum, nu am fost confruntaţi cu nicio dovadă concretă. Nu s-a trecut dincolo de nivelul speculaţiilor, al mitologiilor şi al colportărilor necritice. Apoi, termenii în care sunt formulate mai toate textele sau relatările se apropie de cei ai unei citaţii la Tribunal, moderatorii emisiunilor de televiziune sau autorii articolelor de ziar jucând rolul de instanţe morale autoproclamate.

Toate acestea în condiţiile foarte bine cunoscute ale unei mass media înregimentate, intrate de la un trust la altul în combinaţii economico-politice având drept numitor comun suspendarea parţială a libertăţii profesionale. Altfel spus, judecătorii mediatici sunt la rândul lor necredibili prin simpla situaţie de a sluji pe faţă unor cercuri de interese departe de standardele morale invocate.

În fine, problema colaboraţionismului este strict concentrată pe ierarhia ortodoxă, fără minima preocupare faţă de contextul mai larg al societăţii, fără o punere adecvată în pagină. De unde şi impresia că, de fapt, cei care se ocupă de acest subiect doresc nu revigorarea Bisericii prin curăţarea ei de figurile compromise şi compromiţătoare, ci găsesc pretextul ideal pentru a lovi cu armele profane în structura divino-umană a comunităţii de credinţă.

Cu toate acestea, problema asumării în cunoştinţă de cauză a perioadei comuniste şi de către Biserică este una cât se poate de urgentă. La urma urmei, dacă am ajuns în situaţia aceasta nefirească, de confuzie şi falsă polarizare, nu este mai puţin tristul merit al aceleiaşi ierarhii, strâns secondată de eşantionul teologilor de curte, al consilierilor şi protopopilor, unii dintre ei cu dosare mai groase decât ale şefilor.

(va urma)