Presa şi industria de gaze în perioada interbelică (2)

Ideal este să învăţăm din greşelile altora. Istoria ne arată cât de mult seamănă prezentul cu trecutul, dar viitorul ar putea fi în mâinile noastre, dacă ştim cum să l pregătim.

Închei astăzi scurtele retrospective, în memoria celui mai faimos personaj din istoria gazelor naturale din România, Constantin Ioan Motas, cel care a pus bazele industriei de gaze şi a construit societatea gazelor la Mediaş, de la a cărei naştere se împlinesc 135 de ani (extras din lucrarea C.I. Motas - O Viata de luptă, Ed AGIR):

Guvernul N. Iorga-C. Argentoianu în intervalul de un an, cât a stat la cârma ţării (mai 1931-iunie 1932) a reprezentat o perioadă de linişte pentru întreprinderile de gaz metan, în care timp au fost reparate şi nedreptăţile ce le îndurasem sub regimul naţional-ţărănist.

Dar în vara 1932 revine la guvern partidul naţional-ţărănist, cu Alexandru Vaida, ca prim-ministru. Trebuia deci să mă aştept la o ascuţire a luptei, mai ales că Virgil Madgearu revine la Ministerul Finanţelor şi în plus, Emil Haţieganu, fostul preşedinte al Sindicatului consumatorilor de gaz devine ministrul Ardealului.

Într-adevăr, în „Curentul” din 2 iunie 1932 apare sub titlul „Se renunţă la monopolul gazului metan?”, informaţia că populaţia Ardealului ar fi foarte nemulţumită că manifestul de alegeri al partidului nu aminteşte nimic de problema gazului metan, iar în „Patria” din 2 iulie 1932, oficiosul guvernului, apare un mare articol de fond, cu titlul categoric „Aplicarea legii monopolului gazului metan este o datorie naţională”! nici mai mult şi nici mai puţin! La fel, apar articole şi în ziarele minoritare: „Ellenzek” şi „Keleti ujság”. Aceste ameniţări nu mă puteau impresiona pentru că justiţia îşi spusese cuvântul ei hotărâtor, în contra tuturor încercărilor de distrugere. Câştigasem toate procesele în contra adversarilor. Tariful de gaz, tăiat în mod ilegal de Madgearu, fusese restabilit de Înalta Curte de Casaţie; procesul aşa-zis de abuz de încredere ce mi se înscenase de acolitul lui Virgil Madgearu, inginerul Vasile Lazăr, fusese câştigat de mine; sechestrul de pe averea U.E.G. fusese ridicat şi întreprinderea redată lui Sonametan, după doi ani şi jumătate de ocupaţie naţional-ţărănistă. În fine, reuşisem să anulez prin Înalta Curte de Casaţie în Secţiuni Unite şi legea scelerată prin care voiau nu numai să confişte averea întreprinderilor, dar să le şi lichideze, încercând să le gâtuie în interval de 40 zile de la promulgarea acelei legi. Totuşi, un atac apărut în „Curentul” din 13 mai 1933 m-a impresionat atât prin conţinutul lui, cât şi prin persoana ce-l iscălea. Era articolul „Cum devine cazul”, al binecunoscutului scriitor Cezar Petrescu. Am aflat de acest articol întâmplător.

Un necunoscut ţinuse să-mi trimită ziarul, sub bandă, prin poştă, la mine acasă, ca nu cumva să-l trec cu vederea. Cezar Petrescu spunea că cineva l-ar fi trezit dis-de-dimineaţă cu telefonul, ca să se intereseze, cum zicea el, cum devine cazul cu societaea de gaz şi că el ar avea copia unui raport de expertiză depus la Tribunalul Alba Iulia.

Văzând acest articol, m-am interesat imediat de adresa autorului. I-am trimis o scrisoare recomandată, rugându-l să fixeze o întâlnire, ca să-i pun la dispoziţie acte din care să vadă că este complet greşit informat. Mai adăugam că Madgearu, care iniţiase acea „expertiză” cu scopul de a mă distruge, deşi este acum din nou, de zece luni, ministru, totuşi văd că nu i-a dat nici un curs.

Nu trec decât câteva zile şi primesc acasă, din nou, sub bandă, „Curentul”. Îl deschid. Era din 17 martie 1933. Găsesc în prima coloană, din nou, un articol semnat de Cezar Petrescu „Iorga, da şi alţii, ba!” care se încheia astfel:

„Dosarul de la Tribunalul Alba Iulia îşi aşteaptă însă judecătorii, iar posesorul celor 60 455 767 lei, jefuiţi statului se plimbă liber şi glorios”. Cezar Petrescu mai zicea că el ar fi citit acel raport, care, după el: „Conţine un material depăşind cu totul faimoasele romane de piraterie modernă, începând cu Rabevel şi sfârşind cu acele fanteziste şi lipsite de consistenţă vieţi romanţate ale marilor bandiţi şi escroci puşi la modă de răposatul întru domnul şi întru trustul chibriturilor suedeze Kreuger”.

La acest nou atac, de o nemaipomenită îndrăzneală îi răspund, din nou, imediat, lui Cezar Petrescu, iarăşi prin scrisoare recomandată. În plus, public şi în „Viitorul” textul scrisorii mele. Îi ceream din nou, dacă într-adevăr el este convins că apără un interes public şi nu face jocul unor canalii, să facă uz de legea nouă a controlului averilor şi să ceară controlul averii mele. În încheiere adăugam: „Mă îndoiesc că veţi lua această cale, pentru că nu e nevoie să fie cineva expert contabil, pentru a vedea cât de caraghios este actul de expertiză”.

La această scrisoare, Cezar Petrescu îmi răspunde tot prin „Curentul”: „O invitaţie şi o primă explicaţie” din 19 martie. Şi declară, pur şi simplu, că nu va face uz de legea pentru controlul averilor, pentru că legea ar fi inoperantă, dar că nu face jocul nimănui, însă cum procesul statului ar exista în continuare (!) el  îşi va da toată silinţa să-l urgenteze. La acest nou atac şi ameninţare îi scriu din nou la 20 martie 1933.

Îmi exprimam regretul că nu vrea să facă uz de această lege, aşa că nu rămâne decât să aştept fulgerele mâniei sale, de care, adăugam, că „mă şi cutremur”. Apoi continuam astfel: „Vreau numai să vă amintesc un lucru. Procesul care mi s-a înscenat a lovit peste obraz pe alţii, nu pe mine. Dv. continuaţi să fiţi, poate victima unei confuziuni.  Să ştiţi că nu a existat şi nici nu există vreun proces contra mea din partea cuiva şi deci nici din partea statului, pentru restituirea vreunei sume, oricât de mici”.

Şi încheiam astfel: „Cât priveşte raportul de expertiză de care vorbiţi, el a fost un lucru comandat, care, spre părerea de rău a ticluitorilor lui, nu şi-a ajuns scopul urmărit. De aceea atât raportul, cât şi ameninţarea dv. mă lasă rece”.

După această scrisoare nu a mai apărut vreun alt atac din partea lui Cezar Petrescu. Nu-mi aduc precis aminte ziua, dar nu trecuseră prea multe şi într-o zi, spre seară aud pe cineva sunând la uşa locuinţei mele din strada Praga nr. 2. Mă duc şi deschid. Într-o maşină de piaţă, venise un domn brunet, de statură potrivită şi cu înfăţişare simpatică. Se prezintă. Era Cezar Petrescu, în persoană. Încântat, îl poftesc înăuntru. Astfel, se începe între noi o conversaţie care a durat peste o oră. Îmi aduc perfect aminte de tot ce am vorbit. I-am expus pe larg, toată problema gazului metan, de la primele începuturi şi tot ce realizasem începând din 1919, când am reuşit să conving consiliul dirigent să pună averea societatii maghiare de gaz sub sub sechestru. Apoi, am analizat, învinuirile ce mi se aduceau de sindicat şi de Madgearu în expunerea de motive a legii de monopolizare, arătându-i cu acte netemeinicia lor. Am luat apoi raportul lui Butuceanu şi i-am dovedit toate inepţiile. Pe măsură ce vorbeam, el devenea tot mai atent. Se vedea clar că expunerea mea îl interesa foarte mult. În fine, vorbeşte şi-mi face o mărturisire care m-a impresionat adânc: declară că ceea ce l-a hotărât să accepte invitaţia mea a fost un telefon. Cineva, al cărui nume nu mi-l poate divulga, l-a chemat de curând la telefon, la Braşov şi l-a întrebat cât câştigă el cu un roman. „O sută mii de lei”, fu răspunsul său. „Bine, noi îţi oferim dublu, ca d-ta să faci un roman prin care să-l distrugi pe inginerul Motăş”.

Şi Cezar Petrescu îşi continuă mărturisirile, declarând că această propunere îndrăzneaţă i-a deschis ochii ca să vadă că el căzuse fără să vrea pradă unei cabale a unor interesaţi.

Această convorbire la telefon l-a îndemnat însă ca să vină să mă cunoască şi astfel să poată afla adevărul întreg în chestiunea gazului metan şi că numai acestui fapt i se datoreşte vizita lui la mine. În încheiere, Cezar Petrescu îmi mulţumeşte că i-am dat ocazia să afle adevărul. Totodată îmi promite că de acum înainte nu mă va mai ataca niciodată.

Au trecut de atunci aproape 20 ani. Eram în vara 1952 în Buşteni, când văd trecând pe celălalt trotuar un bătrânel, încă destul de viguros, dar cu părul complet alb. Ţinea sub braţ câteva cărţi. L-am recunoscut imediat şi am intrat în vorbă cu el. M-a recunoscut şi el şi l-am întrebat dacă cumva îşi mai aminteşte de vizita din primăvara 1933. Parcă ar fi fost numai ieri, aşa îşi amintea tot ce vorbisem atunci. A ţinut din nou să-mi mulţumească că i-am evitat să comită o mare greşeală şi o mare nedreptate. Ne-am despărţit apoi, ca doi buni cunoscuţi, ducând cu mine cea mai bună amintire despre el.

Cezar Petrescu îşi respectase cu sfinţenie promisiunea ce mi-o dăduse în 1933.