Presa românească postcomunistă. De la Leonida şi Caţavencu la „Bulina Roşie”

Tânărul istoric bucureştean Matei Gheboianu şi-a revizuit şi pregătit pentru tipar teza de doctorat susţinută în anul 2012 şi a publicat-o sub formă de carte în anul 2015 la editura Cetatea de Scaun din Târgovişte.

Noul statut al lucrării i-a permis autorului ca unui titlu sec, specific şi conform rigorilor academice, să îi adauge două semne de punctuaţie- unul de întrebare şi celălalt de exclamare- al căror rost e acela de a sublinia statutul marcat de o oarecare ambiguitate al presei ce a apărut la Bucureşti (aşa-numita „presă centrală”, cum i se spunea, mai apăsat, până în 1989, mai discret după aceea), dar şi în provincie din după-amiaza-seara lui 22 decembrie 1989 până către finele anului 1992.

Ambiguitatea vine, în primul rând, din faptul că exact în aceeaşi zi, aceiaşi ziarişti, aceleaşi colective redacţionale, nu însă sau măcar nu peste tot aceiaşi redactori şefi, au trimis la tipar şi mai apoi spre cititori ziare cu un conţinut total diferit, cu o ideologie diferită, cu o raportare la polul opus nu, sau nu neapărat faţă de comunism, adică faţă de doctrină, ci îndeosebi faţă de regimul comunist. Aşa cum fusese el întruchipat de socialismul dinastic al lui Nicolae Ceauşescu.

Dacă jurnaliştii de la Informaţia Bucureştiului, un ziar relativ popular, au luat rapid decizia, în acel moment socotită de ei dar şi de cititori, radicală de a schimba în totalitate numele ziarului pe care îl scoteau rebotezându-l Libertatea, cei de la Scânteia, cu un statut profesional şi de „cadre” încă şi mai apropiat de forurile decizionale ale PCR, s-au mulţumit să redenumească ziarul, mult mai prudent, Scânteia poporului. O redenumire simptomatică nu doar pentru incertitudinea politică din orele şi primele zile de după fuga cuplului Ceauşescu, ci şi faţă de libertatea de expresie şi cât de largă sau de limitată va putea fi ea în condiţiile noi, aproximate, defel sigure şi nu tocmai clar definite dintr-o perioadă marcată de spectaculoase şi nu tocmai benefice răsturnări de situaţie.

Cartea lui Matei Gheboianu se cheamă 1989-1992-Presa liberă!?- Presa în România post-comunistă şi se ocupă exclusiv de cotidianele şi săptămânalele apărute în acea perioadă. Adică de presa scrisă, nu şi de cea audiovizuală care ar merita, fără doar şi poate, un studiu cel puţin la fel de minuţios, de nuanţat, de centrat pe document dar şi pe relatările martorilor direct implicaţi aşa cum e cel ce face obiectul însemnărilor de faţă. Şi aceasta fiindcă audiovizualul românesc s-a situat nu întotdeauna în sau doar în raporturi de complementaritate cu presa scrisă. El a adus o anume stare de concurenţă, o a doua stare de concurenţă resimţită ca atare de jurnaliştii din presa scrisă care nemaiavând sprijinul financiar al Statului s-au văzut pe nepusă masă în raporturi de rivalitate, dar şi una de contrarietate. Fie şi numai din motivul că multă vreme atât Televiziunea Română cât şi Radiodifuziunea Română au avut la comanda unor redacţii- cheie, precum cele Actualităţi, cam aceiaşi şefi, extrem de vulnerabili, dispuşi să îndeplinească dispoziţiile autorităţilor nou instalate. O asemenea carte ar avea pe copertă, fără doar şi poate, încă şi mai multe semne de întrebare decât cel cu care Matei Gheboianu a simţit nevoia să marcheze titlul cercetării sale de acum. O cercetare în care abilităţile şi metodele de lucru specifice istoricului de presă se asociază cu cele ale istoricului tout court, în care munca de investigare şi interogare a arhivelor e dublată de aceea a „reporterului” ce a realizat interviuri cu unii dintre principalii „făcători de presă” din acea vreme. De la Petre Mihai Băcanu la Sorin Roşca Stănescu (România liberă), de la Cristian Tudor Popescu (Adevărul) la Cornel Nistorescu (Expres, Evenimentul zilei), de la Doru Buşcu (Caţavencu, Academia Caţavencu) la Paul Lăzărescu (Dreptatea). Oameni ce ilustrează feluri diferite de a concepe şi pagina aşa-zise „ziare independente”, cu o  independenţă totuşi relativă în funcţie de poziţia adoptată faţă de puternicii zilei. Dar şi ziare satirice cu pronunţat caracter politic, presă locală, presă de nişă sau ziare de partid.

Lucrarea e concepută în două părţi mari. Prima e intitulată Cadrul general al evoluţiei presei în România post-comunistă şi contextualizează dinamica ziarelor româneşti în cadre mai ample. Mai întâi acelea ale Europei post-comuniste şi ale felului în care se făcea jurnalism în celelalte ţări desovietizate. Unele dintre acestea având particularitatea pozitivă că primele semne ale decomunizării s-au resimţit chiar înainte de alungarea de la putere a regimurilor comuniste. În al doilea rând, acelea specifice României, ţara în care mai apăsat decât altunde părea să funcţioneze perniciosul model „doi paşi înainte, un pas înapoi”, cu vădite consecinţe şi asupra presei şi a libertăţii ei. O presă care nu mai avea de-a face cu cenzura ideologică, dar care încet-încet se confrunta cu primele semne ale cenzurii economice. De la lipsa banilor până la lipsa hârtiei şi problemele de difuzare. Or, cum atât dificultăţile legate de aprovizionarea cu hârtie tipografică cât şi cele ce ţineau de difuzare nu erau nici chiar atât de inocente, nici chiar atât de obiective precum ar fi dorit să se creadă guvernanţii, libertatea presei româneşti, cu toate sinusoidele ei din anii supuşi analizei, a fost una relativ condiţionată. Chiar dacă în acea vreme patronii de presă, dintre care figura emblematică e aceea a lui Mihai Cârciog, erau interesaţi eminamente sau preponderent de profit economic şi nu de convenabile poziţionări politice.

Cea de-a doua parte a cărţii conţine interesante studii de caz. Au fost supuse unei analize detaliate, sub numeroase aspecte câteva cotidiane centrale cu o istorie cel puţin interesantă, dacă nu cumva provocatoare de-a dreptul (Adevărul şi România liberă), săptămânale (Expres şi Academia Caţavencu), presa de partid tot mai plăpândă şi vulnerabilă (îndeosebi Dreptatea), presa de nişă (Gazeta sporturilor), presa locală (ziarul Prahova liberă), şi noul mod de a face gazetărie, intervenit în tabloul mass-media din România odată cu apariţia pe piaţă în vara anului 1992 a Evenimentului zilei.

Perioada studiată a fost aceea a măririi şi a începutului (de)căderii presei scrise din România. A ataşamentului, dacă nu chiar a dependenţei faţă de presă a românilor, o dependenţă amintind pe alocuri de cea a lui Leonida faţă de gazeta ce trebuia negreşit să anunţe revoluţia, iar dacă nu o anunţa aceasta nu exista, dar şi a îndepărtării de jurnalismul scris.

Citind cartea lui Matei Gheboianu înţelegem mai bine de ce s-au petrecut aceste lucruri. Dar şi multe alte fapte din istoria noastră recentă. Printre care mineriadele (cazul România liberă) şi, poate, chiar Revoluţia însăşi.

Matei Gheboianu- 1989- 1992- Presa liberă? Presa în România post-comunistă;

Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015