„Povestirile lui Hoffmann“ la Constanţa sau despre cum să faci vrăji de dragul artei

O plimbare prin centrul vechi al oraşului Constanţa crează puternice senzaţii contradictorii: pe de o parte este vorba despre cel mai complex spaţiu cultural pe care România îl are la Marea Neagră, atât de încărcat de istorie şi exotism încât nici betoanele din timpul comunismului nu îl pot anihila.

Pe de altă parte eşti izbit de nepăsarea funciară a tuturor administraţiilor care s-au succedat de la Al Doilea Război Mondial încoace, în ceea ce priveşte potenţialul său. Un potenţial pe care – în termeni mitologici – l-aş asocia cu un uriaş semi-adormit care priveşte poate cu speranţă la lucrările de refacere ale Cazinoului, dar geme privind la ruina care cotropeşte foarte puţinul rămas din vechiul oraş, suferind într-un continuu strigăt mut de disperare la vederea lipsei de perspectivă a locuitorilor şi vizitatorilor săi în ceea ce priveşte calitatea vieţii. Şi, mai precis modul şi rolul pe care timpul aşa-numit liber ar trebui să îl aibă pentru toţi cei care dau viaţă acestui spaţiu.     

Premiera Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa cu  Povestirile lui Hoffmann mi-a readus în memorie senzaţiile pe care le-am încercat de fiecare dată când am revenit în acest – ceea ce ar trebui să fie – minunat oraş.

Ajungând mai devreme, am făcut o scurtă plimbare prin centrul vechi precum şi prin zona din apropierea teatrului, fără să văd nici un semn, nici un banner, afiş sau spaţiu de afiş care să anunţe acest de altminteri foarte important eveniment în viaţa culturală oraşului. Privind în jur, mergând pe străzile şi trotuarele invadate acum de terasele extensie ale restaurantelor, am realizat că pentru cetăţeni – în Constanţa, cel puţin – oferta culturală a acestei perioade încă puternic marcată de pandemie constă doar în plimbări la malul mării (care este încă acolo), eventual mers la mall sau meridionalul „atârnat“ la una din sus pomenitele terase. Nimic altceva.

Mersul la Teatru, la Operă, la Cinema, la Concert, vizitarea unei Expoziţii cititul unei Cărţi, urmată, de ce nu, de o plimbare sau „ieşitul la o terasă“ nu mai face parte din obişnuinţă. A edililor în nici un caz.

Păcat. Pentru că acest stil de viaţă poate nu doar să recreeze, dar să şi inspire pe cei care îl frecventează. Pentru că ideile bune care privesc lărgirea propriului orizont, sau chiar o anumită iniţiativă sau atitudine legată de viaţa profesională vin mult mai uşor atunci când venim în contact şi ne lăsăm cuceriţi şi de poveştile altora.

Povestirile lui Hoffman pe libretul lui Jules Barbier în regia artistică, decorurile şi light design-ul semnate de Ştefan Munteanu, costumele de Daniela Vlădescu (una şi aceeaşi cu managerul instituţiei), conducerea muzicală fiind asigurată de Adrian Stanache (care este şi maestru de cor), merită din plin atenţia şi aprecierea publicului. Ca şi Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa.

Pentru că este vorba despre o minunată muzică şi o foarte captivantă serie de poveşti de amor, în care un diavol nu întotdeauna antipatic îşi vâră coada într-un mod extrem de creativ, pentru că este interpretată cu multă pasiune şi convingătoare intrare în rolul personajelor, pentru că poate spune ceva unui public de la 8 la 80 de ani şi deloc în ultimul rând – şi aici mă adresez mai ales constănţenilor – pentru că este un produs 99,99% al concetăţenilor lor.

Un produs al creativităţii, cu care Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa, prin managementul şi toţi angajaţii săi au înţeles să lupte cu nepăsarea şi inconştienţa, care în cazul lor se traduce prin lipsa aproape totală a mijloacelor materiale cu care să creeze noi spectacole, nemaivorbind de menţinerea şi eventual reluarea unor titluri mai vechi.

Nu ai cum să nu ţi se pună un nod în gât atunci când auzi cum în orchestră există muzicieni care încă luptă să fie „acolo sus“, cu suflători care doar ei ştiu ce dificultăţi au legate instrumente şi accesorii, când vezi situaţii scenice care scot în evidenţă lipsa modernizării minime a mijloacelor de iluminare, surmontată prin soluţii şi compromisuri de avarie, când afli că bunăoară decesul pictorului de fundaluri era să creeze probleme insurmontabile, sau citeşti pe afiş că din aceeaşi lipsă funciară (cronică este un termen mult prea blând) a banilor, managerul instituţiei (care nu este artist plastic de formaţie) trece la planşetă şi creează costumele (din fericire foarte reuşite, în spiritul epocii şi al trăsăturilor dramatice ale personajelor), iar dirijorul corului preia întreaga conducere muzicală.

În mod fericit, toate aceste lipsuri şi multe altele nevăzute, au dat întregii distribuţii acea coeziune a celor care au vocea prea puternică pentru „a se împiedica în adevăr“ cum spune geniala vorbă a lui Winston Churchill. Doar că un astfel de motiv ţine de un Ev pe care îl tot dorim a fi uitat de 30 de ani încoace.

Cu toţii au reuşit să fie convingători. Un Hoffmann admirabil întruchipat de Doru Iftene, Lucia Mihalache convingătoare în Niklauss, Silvia Simionescu, venind din cor şi interpretând rolul Olympia cu umor şi  lejeritate, Nicoleta Ardelean în Antonia, iar alături de ei Laura Eftimie, Marius Eftimie, Mădălin Băldău, Silviu Vizan, Iulian Bratu, Ana Maria Mladinovici, Laurenţiu Severin, Marius Turtoi, Maria Cernat, Cristian Caragea, Adrian Pârlea.

De aceea, în pofida dificultăţilor, Teatrul Naţional de Operă şi Balet “Oleg Danovski“ putem spune că a reuşit să ofere publicului un nou titlu care face cinste genului, managementul teatrului făcând de-a dreptul vrăji de dragul artei. Un spectacol la care părinţii îşi pot duce copii fără teama de a-i expune la încă o formă de manifestare a vulgarităţii şi a kitsch-ului, un spectacol care binedispune, cu o poveste care în pofida laturilor de umor negru, ne îndreaptă către concluzia că viaţa este frumoasă tocmai pentru că există.