Povestiri din ţigănie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când eram mici nu prea îl sărbătoream pe Moş Nicolae. Era ziua de nume a unor rude nesuferite cu care ai mei nu prea se înţelegeau motiv pentru care această zi îmi aduce aminte, în primul rând, de urarea pe care o primea unchiu-meu Guguţai de la nevastă-sa: „să fac ceva în ziua ta şi ziua ta să fie în fiecare zi!”.

Cartierul de la mine din Galaţi nu era cu nimic diferit faţă de orice cartier de români din apropiere:  oameni la fel de muncitori, la fel de hâtri şi la fel de „normali”: ziua munceau care-încotro şi restul timpului şi-l umpleau cu pizmuit vecinii, făcut „mişto” de cei din jur şi stârnit mici invidii cu avuţia lor mult mai lăudată decât era în realitate. Faptul că reuşeai să-ţi cumperi un televizor sau un frigider însemna că poţi să te lauzi prin tot cartierul şi să stârneşti invidia celor din neam. Dacă aveai pile şi reuşeai să îşi cumperi un televizor „colorat” şi dacă mai aveai şi un aparat video, îţi punea Dumnezeu  mâna pe cap pentru că puteai să faci o grămadă de bani din închirierea lor în serile de sâmbătă. De fapt, multe nopţi de sâmbătă din copilăria mea se petreceau în faţa televizorului, unde, împreună cu 30-40 de verişori, mătuşi, nepoţi etc., ne uitam la filme. Seminţele, prăjiturile, plăcintele şi multe alte chestiuni ce pot fi îndesate în gură, însoţeau loviturile lui Bruce Lee, împuşcăturile lui Rambo sau teroarea din ecranizările cărţilor lui Stephan King. Spre dimineaţă, noi copiii eram trimişi la culcare şi adulţii rămâneau să vadă filme special dedicate lor. Adormeam în hăhăitul produs de comentariile femeilor care blestemau „curvele” din filmele pentru adulţi şi prevesteau sfârşitul lumii...

Seara de sfântul Nicolae. Unul dintre unchii mei ne invită la el acasă. Cred că mai degrabă crease evenimentul perfect prin care putea să ne prezinte pe cea care trebuia să îi devină soţie, oferind acesteia ocazia să-şi dea proba de bună gospodină în faţa familiei extinse. Cum la fiecare astfel de adunare a familiei se gătea mult, bine şi gras (extrem de gras că doar colesterolul este bun), femeia a decis să facă sarmale. Unchiul meu se duce şi cumpără cele trebuincioase şi le aduce femeii lui pentru a fi transformate în bucate numai bune de mâncat. Noi copiii ne-am dus şi am umplut sifoanele, iar bărbaţii au scos vinul din butoi. Ai mei au zis că vin cu plăcintă şi un alt văr de-al nostru a zis că aduce sirop. Totul era perfect aranjat, fuseseră chemaţi „la film” toţi ăi mai bătrâni şi neamurile mătuşi-mii promiseseră că vin şi ele.

Exista numai o singură problemă şi anume că mătuşa mea, Tereza, nu prea ştia să gătească, motiv pentru care unchiu-meu i-a recomandat să întrebe femeile mai bătrâne din cartier cum să prepare acele bunătăţi. Babele, extrem de săritoare, i-au explicat, cu lux de amănunte, cum trebuie să toace carnea, să o condimenteze, cum să adauge roşiile şi bulionul, în ce fel să taie ceapa, cum să pună orezul, să amestece tot cu grijă, să aleagă frunzele de varză şi de viţă de vie şi cum să împăturească sarmalele. I s-a „vândut” chiar şi un truc, numai de ele ştiut: să lege sarmalele de varză cu aţă albă şi pe cele de viţă de vie cu aţă neagră, „astfel încât să nu se rupă”.

Pentru ca ajutorul să fie deplin, i s-au dat cele necesare, adică două papiote de aţă de nuanţele recomandate. „Ca să iasă treabă bună”, i s-a spus că odată pus capacul pe oala cu sarmale, acesta nu mai trebuie ridicat decât atunci când vrei să le consumi. Zis şi făcut! Munceşte mătuşa-mea de dimineaţa până seara şi pregăteşte suficiente sarmale pentru droaia de mâncăi ce urma să vină. Urmează îndeaproape toate cele ce le învăţase, pune la cuptor oalele şi le lasă să fiarbă, molcom, preţ de câteva ore. Îşi dorea ca totul să iasă perfect motiv pentru care a urmat îndeaproape sfaturile femeilor cu experienţă.

De pe la 8 seara, Bruce Lee îşi făcu apariţia. Începu să miaune, îi dete în ochi lu’ Chuck Norris, bătu’ vreo 30 de alţi vlăjgani şi părea că mai poate să bată un cartier întreg. Numai când îl priveai câtă energie are, ţi se făcea foame. Epuizat de efortul făcut de luptător şi cu gândul „mamă, de-aş bate ca astă, ce tare aş fi”, tata zice: „Făi, Tereza, da’ nu ne dai şi nouă ceva de mâncare? Că iote la copiii ăştia, li s-o fi făcut foame de atâta efort!!!”. Cu un zâmbet blând, tânăra, ale cărei gesturi fuseseră urmărite timp de 2 ore mai ceva decât schemele lui Bruce, ne invită să ne luăm farfurii şi scoase oalele din cuptor. Mirosul era ameţitor şi saliva ne umplu instantaneu gura. Unchiu-meu scoase pieptul înainte şi un zâmbet larg şi tâmp îi apăru pe faţă! Tereza asudă un pic pe frunte şi puteai să îi vezi tremuratul orgasmic generat de emoţia lucrului bine făcut. „Hmmm…ce bine miroase!!!”, zise mama Terezei care se grăbi să ridice capacul pentru a ne îndesa sarmalele în farfuriile care, pentru noi copiii, păreau a fi doar nişte halte impuse de părinţi între oala şi stomacul nostru dornic de a fi umplut.

Ridicatul capacului a generat o tonă de înjurături din partea mamei mătuşă-mii. Trebuie să recunosc că am auzit înjurături care nu credeam că există şi pe care nu cred că le-am mai auzit vreodată. În plus, am decodificat înţelesul sintagmei „s-a dezumflat” în momentul în care am văzut feţele celor doi viitori însurăţei.  Aţele pluteau la suprafaţa oalei oferind o imagine scabroasă care contrasta puternic cu mirosul apetisant al conţinutului. Babele au început să râdă, mătuşa-mea să plângă şi unchiu-meu a luat oalele pline cu sarmale şi le-a aruncat la câini. Plăcinta maică-mii a devenit şi fel principal şi desert, iar mătuşă-mea a fugit bocind din cameră. Nu am mai văzut-o decât a doua zi când toată lumea, inclusiv ea, putea să facă bâză de toată povestea.

Această întâmplare a devenit parte dintr-un cânt de pluguşor pe care noi, copiii, l-am creat. În foarte scurt timp devenise hit şi eram chemaţi să îl cântam la fiecare adunare de sărbători: „Io-s Tereza cea isteaţă/ Leg sarmalele cu aţă”.

Despre hiturile din cartier şi ce mai făceam prin ţigănie o să mai vorbim în viitor...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite