Poţi să mă înşeli, dar te rog să nu sforăi

Dacă ar exista un cod penal al cuplului, adulterul ar fi abia pe la alineatul 286. Problemele care ne fac viaţa ferfeniţă sunt nişte mărunţişuri. Uneori, sughiţatul e mai enervant decât minciuna.

Ana şi Manole (nu întrebaţi!) sunt doi prieteni de-ai mei care au fost căsătoriţi mulţi ani şi au fost ciufuţi şi mai mulţi ani. Pe ea a cam deranjat-o un pic faptul că într-o zi - întorcându-se de la maică-sa, din provincie, cu două zile mai devreme decât preavizul - a găsit un bonus din partea casei. În patul conjugal, Manole îmblânzea pasional o iepşoară blondă care era, absolut întâmplător, prietena cea mai bună a Anei. Aşa i-a zis şi Manole: ştii că e cea mai bună, nu m-am putut abţine! Anii au trecut, contuziile şi politraumatismele cranio-cerebrale au expirat, iar Ana lui Manole ăsta a iertat totul, ca o sfântă care ştie că mariajul pluteşte cu mult deasupra incidentelor trecătoare. Totuşi, după 23 de ani de căsnicie silnică, prizoniera a evadat. Şi nu pentru că Manole găsise alte bune prietene de familie cu care să împărtăşească poveşti şi trădări de viaţă, ci pentru că se săturase să îndure chinuri inimaginabile, cum ar bunăoară faptul că el ţinea câte-o scobitoare-n gură până când lemnul se umfla şi nu mai putea s-o scoată dintre molari (abia atunci realiza că e cazul să renunţe la săpături, fie şi temporar). Anei nu i-a trecut prin cap să-i cumpere scobitori de plastic, în schimb i-a trecut prin cap să divorţeze. La dosar, a mai adăugat nişte amănunte palpitante din viaţa de familie, cum ar fi faptul că Manole avea un sertar cu şosetele pentru piciorul stâng şi un sertar cu şosetele pentru piciorul drept. Legenda spune că psihoterapeuţii au făcut licitaţie ca să-şi dea teza de doctorat pe acest subiect dramatic.      

De-aia n-are vorba coadă

Ştiţi că noi, femeile, nu comandăm niciodată cartofi prăjiţi, ca să nu ne îngrăşăm. Soţii noştri comandă cartofi prăjiţi, pentru că ei au voie să se îngraşe, fireşte. Cred că am pierdut cel puţin două relaţii trainice fiindcă, după ce spuneam că nu vreau garnitură la grătarul meu alcătuit din tofu, chelnerul le aducea însoţitorilor mei o căpiţă de cartofi prăjiţi, din care ciuguleam şi eu, când credeam că nu le pasă, nu observă sau li se pare nostim. Ei nu se amuzau deloc, spuneau că e un obicei foarte enervant. Unul mi-a zis de la obraz: ”De ce nu-ţi comanzi şi tu cartofi, dacă-ţi plac atâta?”. Mârâia ca un pitbull trezit din somn de o pisică proastă. În acel moment, puteam să spun orice: ”Ieri m-am culcat cu frate-tu” - nu-i păsa, nu auzea, că număra cartofii prăjiţi din farfurie, alarmat de parcă erau insulina de care atârna viaţa lui.

Pe urmă, însă, le-am dat dreptate celor care s-au enervat că le subtilizam cartofii din strachină. Am avut o cohortă de amici alături de care nu puteam ieşi să mănânc la cârciumă, pentru că erau incapabili să opteze pentru un singur fel din meniu. Spuneau: ”Hai să luăm fiecare câte ceva şi să împărţim”. Eu nu vreau să împart nimic, nu văd de ce sunt obligată să mănânc şaişpe îmbucături diferite de carne, când am cerut şaişpe feluri de îmbucături la fel. Evident, de câte ori miorlăiam asta, se uitau toţi la mine ca la un usturoi vorbitor.

Un alt amic mi-a spus că n-o mai suportă pe iubita lui, fiindcă vorbeşte de parcă i-ar tăia cineva cuvintele, ca pe unghii. Săraca era fată bună, doar că n-o auzeai decât cu vorbe fără coadă: ”Ce rochie drăgu!”, ”Ce maşină frumu!”, ”Mulţu pentru prăji, iubi!”. Omul n-a mai putut îndura rafala de cioturi verbale. L-am sfătuit să-i spună fetei, sincer, tot ce-l deranjează. Mi-a spus că a încercat, i-a vorbit într-o seară mult despre asta, cu eufemisme şi menajamente, după care ea a pus botic, a lăcrimat, l-a pupat pe nas şi i-a spus: ”Oh, ce necă şi ce supă (sic!) eşti, iubi!”.

Mâna destinului pocneşte

Credeţi sau nu, există în ţara asta un cuplu care s-a despărţit pentru că el îşi trosnea degetele. Cu fiecare falangă care-i pârâia lui, iubita era tot mai tristă. Nu putea să asiste la aşa ceva, i se părea un zgomot sinistru, ca o mobilă bântuită de fantome (cum numesc unii dulapurile care se umflă de la umezeală sau se subţiază de la uscăţeală). I-a spus cu frumosul: dacă-ţi mai trosneşti mâinile, te-a luat dracu! El s-a justificat că tocmai insistenţa cu care ea obstrucţiona libertatea lui de exprimare osoasă îl face să fie şi mai ispitit de acest gest. Şi astfel, un Romeo cu oase ca nişte crăci şi o Julietă cu gura ca o bormaşină şi-au găsit tragicul sfârşit. Deznodământul acestei poveşti de iubire e foarte emoţionant. Ea s-a măritat cu un tip care a înşelat-o cu tot ce avea puls - dar era un gentleman, nicidată nu-şi trosnea mâinile. El s-a însurat cu o fată care îşi trosnea mâinile, la rândul ei.

”N-am cum să mă abţin de la sforăit, dragă”, i-a explicat Cătălin un adevăr ştiinţific soţiei lui, Aura. Ea nu înţelegea cum se face de el nu se trezeşte de la propriul horcăit nocturn. I-a spus chiar că ar fi cazul să treacă pe la orelist, fiindcă face ca o drujbă rusească şi pare surd. În fiecare dimineaţă, aşezat cuminte în faţa acestor reproşuri, Cătă susţinea că el nu sforăie atât de rău în niciun caz, pentru că ar fi imposibil din punct de vedere fizic să nu se trezească din cauza roiului de decibeli. Prin urmare, într-o noapte, ea a folosit reportofonul din dotarea familiei spre a-l înregistra, pe când respira ca un motor de tăiat lemne. Când inspira, suna ca un pistol mitralieră. Când expira, suna ca un fluier de arbitru obsedat de cartonaşe. Atunci, sfâşiat de cumplita revelaţie, el a spus că acesta e un reflex independent de el, iar dacă ea e într-atât de ticăloasă, încât să-i scoată pe nas sforăitul (culmea ironiei), atunci facă-se voia cui s-o face! Când au divorţat măiastru, Aura a aflat că soţul ei avea o problemă cu jocurile de noroc şi singura lui baftă era faptul că momentan avea balanţa pe zero – cât pierduse ca prostul, atâta câştigase ca deşteptul, la loc. Când rudele şi prietenii i-au dezvăluit acest groaznic detaliu secret din viaţa omului ei, Aura a înţepenit preţ de câteva secunde. Ulterior, s-a dovedit că asta se întâmplase doar fiindcă i se pusese un cârcel. Apoi, a ridicat din umeri, a spus că pokereala lui Cătălin n-o afectase în niciun fel, dar era incapabilă să mai doarmă lângă un om care umilea orice AN-225 de transport strategic, când trăgea la aghioase.   

Seinfeld şi-a părăsit o iubită fiindcă aia mânca mazărea bob cu bob, înţepa cu furculiţa câte-o gămălie verde şi-o ducea la gură. Niciodată nu lua două bobiţe deodată, probabil ca să nu-şi traumatizeze omuşorul. Noi, în calitate de telespectatori fideli, ne-am luat libertatea de a părăsi oameni minunaţi fiindcă nu mănâncă minunat. O tipă îşi bârfea soţul non-stop fiindcă ţinea lingura ca pe un plici, asta în condiţiile în care ţinea periuţa de dinţi ca pe o lingură. O mai scotea din minţi faptul că, deşi omul avea două facultăţi, băga un pic mâna-n farfurie, când ultimele banchize de mâncare nu se căţărau de bunăvoie pe tacâm.

Spânzura-m-aş şi n-am cui

Fiica adolescentă a unor prieteni mă enerva la culme. Dar nu pentru că în fiecare zi îi spunea maică-sii ”te urăsc” şi lui taică-su (aţi ghicit) ”te urăsc”, ci pentru că s-a născut morocănoasă. A zâmbit prima dată pe la 16 ani, iar atunci i-a crăpat o nară. Muşchii feţei ei nu erau obişnuiţi cu aceste mişcări tectonice. Era ”emo”, ca să fiu mai pe înţelesul generaţiei vizate. Evident, voia să moară, dar nu reuşea, deşi se ruga la divinitate să-i explice cum să se spânzure. Am vrut să-i spun eu într-o seară, dar m-a sâsâit mă-sa, oripilată. Printr-o pură întâmplare, după aia n-am mai fost invitată în casa lor.

Peste nişte ani, m-a căutat fata, mi-a spus că unul dintre cei doişpe paşi din programul de detoxificare, de la Spitalul 9, era să-şi ceară iertare de la toţi cărora le-a greşit când trăgea cocaină pe nas. Evident, i-am mângâiat ţeasta nebună şi am făcut pe niznaiul, că n-am ştiut că e dependentă, îmi pare extrem de rău, bla-bla. Nu e de râs, în fond. Am constatat instantaneu că aveam o problemă nu atât cu narcoticele ei sau cu reabilitarea-i dubitabilă, cât cu halul în care se îmbrăca. Deşi teoretic nu mai dorea să crape – depăşise această fază decadentă -, apărea numai în haine cernite şi lălâi, ca o sperietoare de ciori. Vorba vine, fiindcă toate ciorile se uitau la ea cu o simpatie înduioşătoare. Atunci, mi s-a confirmat bănuiala că nu cele mai mari defecte ale oamenilor ne căpiază, ci astea mici, negre şi zgomotoase.

Cel mai mare defect al Ralucăi era că vorbea la telefon cât un dispecerat. În holul firmei de telefonie mobilă, i se inaugurase deja un bust de bronz. Ăia de la marketing i-au promis că, dacă o ţine tot aşa cu facturile, în trei ani i-l transformă în statuie ecvestră, fără probleme. Adevăratele probleme au venit de la Doru, iubitul ei, care ajunsese să-i scrie sms ca s-o întrebe dacă ştie cumva unde e căţelul. E drept, ea ştia întotdeauna, era afară, unde-l uita când îi suna celularul şi se grăbea să intre-n casă, pentru că avea nişte hârţoage de consultat, pentru serviciu. Evident, nu se întreba niciodată de ce cară o lesă goală-n mână. Divorţul a venit fără de veste...

Nu mai reiau în amănunt lucrurile care demontează o căsătorie mai iute decât un amantlâc. Le amintesc doar, cu scuzele de rigoare, pentru că sunt nişte şabloane. Pasta de dinţi uitată de consort fără capac te enervează mai mult decât mă-sa. Totuşi, mă-sa te enervează mai mult decât amanta lui. Cele zece perechi de şosete răsădite prin casă te enervează mai tare decât cele zece cutii goale de bere răsădite în găleata de gunoi. La fel cum el nu va fi niciodată încântat de noul tău picioruş catifelos, epilat cu lama pe care a doua zi el şi-o plimbă pe sub bot, neştiind pe unde ai plimbat-o tu înainte. Îl mai enervezi şi când îi spui că abia aştepţi să vă uitaţi împreună la ”Vocea României”. El, amabil ca un valet ameninţat cu moartea, îţi aminteşte că aveţi trei televizoare în casă - deci poţi să-ţi vezi şi tu ciocârliile tale, şi el Hitlerii lui.