Politica, între cărţi şi Parlamentul European. Interviu cu profesorul şi europarlamentarul Cristian Preda

L-am cunoscut pe Cristian Preda atunci când eram student al Facultăţii de filosofie. Îmi amintesc că la cursul pe care îl ţinea, „Structuri şi instituţii politice”, se mişca natural între cărţi şi urmările lor practice. Multe cărţi îl însoţeau la curs. Plecând de la ele, profesorul ne ajuta să înţelegem cum au apărut şi funcţionează instituţiile politice contemporane.

Cu un asemenea bagaj intelectual, nu m-a surprins să îl regăsesc în politică. O voce limpede şi competentă, care se exprimă cu uşurinţă şi în alte limbi, unul dintre puţinii noştri politicieni pe care i-am putea exporta. De asemenea, unul dintre puţinii europarlamentari români care spun ceea ce lucrează. De altfel, cititorii Adevărului ştiu că aici, pe blogul său, găsesc, săptămânal, articole despre activitatea dânsului din comisia de politică externă a PE.

Despre ce se întâmplă la Bruxelles ştim prea puţine, între un curent care vede acolo un supracontrol care ne ajută să rămânem în limite democratice şi altul care acuză o subjugare a suveranităţii naţionale. Să aflăm mai multe de la profesorul Cristian Preda.

Ce face mai exact un europarlamentar? Îşi reprezintă ţara din care provine, în primul rând? Vedem că sunt puţini europarlamentari cu experienţă internaţională, majoritatea par să fi obţinut locul pe listă în urma unor merite în politica internă.

Cristian Preda: Un deputat european reprezintă cetăţenii, în numele interesului public european. Fiind aleşi în fiecare stat-membru, şi nu la nivel european, deputaţii sunt, evident, în mai mare măsură legaţi de propria comunitate politică naţională. Sunt extrem de puţini deputaţii aleşi într-un alt stat decât cel în care s-au născut. Există, totuşi, câteva exemple, care sunt legate de persoane celebre. Francezul Maurice Duverger, autorul unor cărţi clasice de ştiinţă politică, inclusiv a unei tipologii a partidelor, a fost ales deputat european în Italia. Daniel Cohn-Bendit, unul dintre liderii revoltelor studenţeşti de la Paris din mai ’68, a fost ales în 1994 pe listele Verzilor germani, iar cinci ani mai târziu – pe cele ale ecologiştilor francezi. Asemenea cazuri sunt, însă, excepţii. Deocamdată, avem tot atâtea alegeri câte state-membre sunt. Eu susţin desemnarea deputaţilor europeni pe liste transnaţionale prezentate în toate ţările care fac parte din UE. Asta ar presupune o cooperare între forţele politice, care să preceadă scrutinul, pentru a alcătui liste cu personalităţi europene recunoscute dincolo de propria circumscripţie naţională. Azi, fracţiunile politice europene există doar după alegeri, fiind alcătuite după ce se dau rezultatele. E ca şi cum, la nivelul politicii dintr-un stat-naţiune, partidele n-ar exista decât după alegeri. Iar la europene unii participă cu o etichetă, iar după alegeri se raliază altei familii: aşa a fost, de pildă, în 2014, cazul PNL, care în campanie asuma o identitate liberală, iar după aceea s-a afiliat la grupul Partidului Popular European. Cât priveşte experienţa, aş spune două lucruri. În primul rând, rata de înnoire a PE e foarte mare, de circa 50%. Altfel spus, jumătate din deputaţii europeni sunt, după fiecare scrutin, noi. În al doilea rând, cei aflaţi pe liste reprezintă două mari categorii: unii sunt politicieni experimentaţi, care au asumat acasă mandate de deputat sau portofolii guvernamentale, iar alţii – mai ales tineri – sunt pasionaţi de chestiuni europene şi fac o carieră în Parlamentul European fără a fi trecut prin politica naţională.

Uniunea rămâne fidelă proiectului „păcii europene”. Dar epoca de azi nu poate semăna cu cea a fondatorilor.

Spuneţi-ne mai multe despre activitatea dumneavoastră.

C.P: Nu-mi place să vorbesc despre ceea ce fac. Lauda de sine nu miroase bine. Aş menţiona, totuşi, patru lucruri care mi se par relevante. Sunt membru în cinci comisii parlamentare. Asta înseamnă un sfert din totalul comisiilor din PE. În mod normal, fiecare deputat european este membru plin într-o comisie şi supleant într-o alta. Eu sunt membru plin în patru comisii (afaceri externe, dezvoltare, drepturile omului, petiţii) şi supleant în cea de afaceri constituţionale (da, există o asemenea comisie, deşi Uniunea nu are o Constituţie!). Al doilea lucru pe care doresc să-l menţionez este că, atunci când sunt la Bruxelles sau Strasbourg, programul meu de lucru începe de obicei la 7.30-8 dimineaţa şi se încheie la 23-23.30. Dosarele sunt tehnice şi nu le poţi stăpâni fără un efort considerabil. În plus, trebuie să găseşti aliaţi pentru majoritate, fiindcă fracţiunea cea mai puternică nu are decât 28% din mandate. În al treilea rând, aş vrea să menţionez că sunt coordonatorul grupului meu politic în comisia de afaceri externe, care e cea mai prestigioasă a PE. „Coordonator” e un echivalent pentru „whip”, dar într-un domeniu specific. Trebuie, deci, să mă asigur că grupul meu, PPE, e parte a majorităţii. Asta presupune o cunoaştere de detaliu a tuturor dosarelor, ca şi o negociere cu partenerii democraţi din PE, grupul meu politic refuzând orice colaborare cu grupurile extremiste (atât de stânga, cât şi de dreapta), ca şi cu euroscepticii. În fine, o parte importantă a activităţii mele e consacrată drepturilor omului – care sunt, de fapt, o dimensiune a politicii externe europene –, ca şi misiunilor de observare electorală.    

Credeţi că actuala structură a Uniunii Europene mai este coerentă cu cea imaginată de către părinţii fondatori? Mai este o alianţă între state suverane, cu scopul principal de a nu exista războaie între ele, sau se îndreaptă către un suprastat, după modelul SUA?

C.P: Uniunea rămâne fidelă proiectului „păcii europene”. Dar epoca de azi nu poate semăna cu cea a fondatorilor. În primul rând, fiindcă 11 membri UE sunt state ex-comuniste, care au intrat în Europa pentru a se moderniza, nu pentru a scăpa de ameninţarea conflictelor. Pentru acest ultim scop au folosit NATO, nu Uniunea. Pe de altă parte, diferenţierea între membrii vechi şi cei noi complică definirea naturii Uniunii. Dacă frica de război ar fi fost încă principala teamă probabil că – urmând o logică hobbesiană – o structură de tip federal ar fi fost posibilă. Trăim, însă, într-o epocă în care unii vor să recupereze decalaje de dezvoltare, alţii – să construiască un spaţiu public european, alţii – o piaţă cât mai liberă, alţii – să avem o politică externă comună şi aşa mai departe. Natura politică a UE e una „impură”, fiindcă toate aceste aspiraţii sunt, de fapt, în competiţie. Arhitectura instituţională complică şi mai mult lucrurile: Comisia vrea reguli pentru toată lumea, Consiliul UE cultivă logica inter-guvernamentală, iar Parlamentul e între cele două, fiindcă unii deputaţi se percep ca reprezentanţi ai propriilor guverne, în vreme ce alţii fac efortul de a căuta un interes general european. O federaţie nu va fi, deoarece o asemenea formă politică ar fi prea simplă pentru complexitatea societăţii europene. Avem – şi probabil vom avea – un regim mixt, care combină conţinuturi ale politicii specifice unor state-naţiune cu altele, care sunt proprii europenilor, indiferent de limba, sângele, etnia sau statul lor.

„Democraţia e în criză“

Există temeri puternice faţă de puterea regulatorie supranaţională a directivelor europene, mai ales a celor care invocă un anume progres social. De la Aristotel încoace, trecând prin cel mai nefericit exemplu, Marx şi urmaşii săi, statul a tot încercat să educe individul. Să îl facă să progreseze, chiar în pofida voinţei sale. Este legitimă această teamă? Îşi poate pierde individul libertatea în faţa acestor norme?

C.P: Uniunea e întemeiată pe cultivarea libertăţilor. Nu există un alt proiect politic comparabil ca ambiţie. UE e mai complexă decât federaţia americană. A recunoscut-o până şi Donald Trump... Reglementarea e văzută ca o povară exclusiv de către conservatorii care nu pot abandona filosofia politică a statului-naţiune. Nu e nicio legătură între Marx şi părinţii fondatori ai Europei Unite. Marx e un spirit totalitar, în vreme ce întemeietorii Europei politice de azi au fost creştini-democraţi, oameni pentru care demnitatea persoanei şi drepturile individuale sunt sacre. Suntem invidiaţi peste tot în lume pentru libertatea de care dispunem noi, cetăţenii europeni. Valurile recente de migraţie o vădesc. Directivele europene nu sunt ucazuri ale unei puteri totalitare. Fabricarea lor include mecanisme de consultare şi forme de reprezentare democratică – în Parlament şi Consiliu – care nu au echivalent în vreun stat modern. 

Să luăm un exemplu. Aţi votat împotriva raportului Estrela, dat ca exemplu de astfel de normă de impunere a unei agende nedemocratice. Ne puteţi explica decizia dumneavoastră?

C.P: Edite Estrela e o socialistă portugheză, care a alcătuit un raport respins de PE în mandatul precedent. Nu am votat raportul respectiv, fiindcă grupul meu politic propusese o alternativă mai bună. În general, am căutat să resping radicalismele. Estrela propunea, de pildă, educaţie sexuală la preşcolari. Asta nu e ceva democratic sau nedemocratic, e pur şi simplu o prostie. Cum e o prostie şi să propui educaţie civică pentru puştii de 7-8 ani. Există o vârstă pentru fiecare lucru. Nu era singura exagerare din raportul cu pricina. În general, chestiunile etice divizează puternic Parlamentul European. E şi normal. Politica ar trebui să discute mijloace, nu să tranşeze între scopuri şi valori. Acestea din urmă sunt judecate la nivel individual. Sunt unii deputaţi europeni care vorbesc doar despre scopuri. Nu-i pot urma. Aşa e, de fapt, limitată libertatea. În ceea ce mă priveşte, sunt un liberal. Cred că moderaţia şi toleranţa sunt mijloace folositoare în societatea de azi, care nu e una „mare” (great society), cum se spunea în secolul trecut, ci una „fără limite”, care se auto-construieşte ca amestec de real şi virtual. Democraţia e, tocmai de aceea, în criză. În chestiunile cu conţinut etic, votez în general cu tabăra liberală: ca să iau exemple legate de raportul alcătuit de fosta deputată europeană Estrela, nu pot susţine interzicerea avortului sau refuza asistenţa acordată femeilor maltratate, dar nici nu cred că asemenea cauze au nevoie de radicalisme stridente.

Puţini îşi imaginau că în democraţiile noi, inventate după căderea comunismului, majoritatea ar putea merge împotriva domniei legii sau a statului de drept, cum s-a tradus la noi formula „rule of law”.

L-aţi criticat pe Juncker pentru că a participat la ceremoniile prilejuite de aniversarea lui Marx. Un gest de neînţeles pentru un politician creştin-democrat. A venit să se explice în faţa grupului parlamentar popular din care face parte, aşa cum aţi cerut?

C.P: Aşa e, l-am criticat în reuniuni ale PPE, dar şi public pe Jean-Claude Juncker, pentru nefericita idee de a participa la aniversarea bicentenarului naşterii lui Marx. Trei sunt motivele. Primul e simplu: ceremonia era un kitsch, fiindcă s-a ţinut într-o biserică. Fondatorul comunismului n-a văzut în religie decât o iluzie. A-l reinventa într-o biserică e absurd şi penibil. În al doilea rând, elogierea figurii lui Marx a fost o insultă adusă memoriei victimelor totalitarismului din Est. Lui Juncker şi celorlalţi nu le-a păsat. E ca şi cum esticii ar fi fost absenţi din istoria post-comunismului, ca şi cum proiectul comunist ar fi reuşit să aneantizeze complet această parte a lumii europene. În al treilea rând, Juncker s-a arătat prea generos cu stânga extremă. Vă închipuiţi un socialist participând la aniversarea naşterii lui Bastiat? Iar Bastiat nu a fost un extremist, ci un liberal radical, în numele lui nu s-a comis vreo crimă. Am cerut liderului grupului nostru politic să-l invite la o discuţie pe Juncker, care e şi el afiliat la Partidul Popular European, pentru a răspunde acestor nelinişti, exprimate şi de mine, dar şi de alţi colegi. Deocamdată, n-a venit. I-am scris şi o scrisoare. N-a răspuns. Dar nu mă las. Cu prima ocazie, îi voi vorbi despre toate astea.

În ce măsură apartenenţa la Uniunea Europeană ne-a ajutat să devenim o democraţie funcţională? Credeţi că acest proces este ireversibil?

C.P: Una dintre condiţiile de intrare în UE a fost tocmai aceea de a fi o democraţie funcţională. La sfârşitul anilor ‘90 şi începutul anilor 2000, se credea că asta înseamnă, înainte de toate, alternanţă la guvernare şi respectarea drepturilor individuale. Puţini îşi imaginau că în democraţiile noi, inventate după căderea comunismului, majoritatea ar putea merge împotriva domniei legii sau a statului de drept, cum s-a tradus la noi formula „rule of law”. Uite că s-a putut întâmpla aşa ceva! Democraţia e funcţională, în sensul în care alegerile sunt organizate corect, partidele sunt libere să participe etc. etc. Numai că se găsesc un Kaczyński, un Orban, un Dragnea care să reinventeze „tirania majorităţii”.

Suntem, din ce în ce mai des, amintiţi împreună cu Ungaria şi Polonia, pe o listă de state care dezvoltă înţelegeri mai originale ale democraţiei. Vi se pare justificată această alăturare?

C.P: Da, e justificată. Iar ce e interesant e faptul că deriva nu e legată de o anumită familie sau sensibilitate politică. În Polonia e un guvern conservator, în Ungaria – unul PPE, iar în România – o alianţă socialisto-liberală. Cu alte cuvinte: deriva reuneşte cam toate identităţile politice importante din Europa. Ce e îngrijorător este că, pe această cale, Estul redevine o problemă. Şi se găsesc mulţi care să spună, văzând ce se petrece, că extinderea a fost o eroare, că nu ar fi trebuit să fim primiţi. Unificarea Europei e din nou amânată. Spun asta, fiindcă îmi amintesc că, în iulie 2009, în prima mea zi de mandat, când a fost ales noul preşedinte al PE, polonezul Jerzy Buzek, toată lumea aplauda dispariţia clivajului Est-Vest. Acum zidul care ne separă e din nou în picioare.

Se vorbeşte mult despre democraţii iliberale. Sunt termeni care şi-au schimbat, de-a lungul timpului, sensul. Ce înseamnă, astăzi, democraţie liberală? Este un nume nou pentru statul de drept, pentru o ţară care respectă drepturile omului?

C.P: Formula „democraţie iliberală” a fost născocită de Orban Viktor. E numele nou dat „tiraniei majorităţii”, o expresie pe care Tocqueville o utiliza pentru a arăta ce riscuri există în democraţii. Azi, Kaczyński, Orban, Dragnea par să repete în cor lucrul de care se temea Tocqueville: cine deţine majoritatea taie şi spânzură. De aici şi delirul îndreptat împotriva lui George Soros, care e susţinătorul conceptului popperian de „societate deschisă”. Popper i-a fost, de altfel, dascăl filantropului cu care se războiesc acum nu doar micii tirani din Estul recent integrat în UE, ci şi Donald Trump sau Bibi Netanyahu, ca şi alţi lideri – de diverse orientări politice – din Balcani. Democraţia liberală e regimul în care avem şi distribuirea puterii, şi egalitatea în faţa legii, şi separarea puterilor, şi respect pentru minorităţi.

Ce e nou în societatea noastră este, în schimb, altceva, şi anume mobilizarea civică împotriva corupţiei.

„Corupţia şi frauda sunt vechi în societatea românească“

Observăm în România un ton din ce în ce mai puternic de arţag faţă de UE. Un curent naţionalist care spune, din ce în ce mai ferm, că la noi în ţară noi decidem, iar moftangii de la Bruxelles să ne mai lase în pace, să nu ne mai trateze de sus. Când acest mesaj vine din partea celor aflaţi la putere, este îngrijorător. Cum se vede acest lucru din perspectiva europeană?

C.P: UE e criticată la noi, în primul rând, de către social-democraţi. Aceştia sunt nemulţumiţi de poziţia Comisiei Europene, a mai multor familii politice din PE, dar şi a unor state-membre influente referitoare la felul în care PSD şi diverşii săi aliaţi au tratat, de-a lungul timpului, independenţa justiţiei. Un alt motiv de nemulţumire e legat de fondurile europene: Bruxelles a pierdut în România din popularitate, după ce s-a văzut că banii europeni nu pot fi tocaţi precum resursele alocate de guvern sau administraţii locale clientelei politice. Altfel spus: rigoarea procedurilor irită. Iar PSD asumă asta, fiindcă reţeaua din teritoriu e alimentată prin corupţie, aşa că liderilor locali li se indică „ţapul ispăşitor”. În fine, UE a creat nemulţumire în ultimul timp, fiindcă nici Dragnea, nici Dăncilă nu sunt cuplaţi la dinamica politică europeană. Ambii sunt pur şi simplu nişte marginali. Ştiţi vreun lider european care ar petrece o oră cu vreunul din cei doi. Dragnea şi Dăncilă nu au parte de încredere nici măcar în propria lor familie politică. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că în România a început să se facă auzită şi o critică a UE ce reia perspectiva populismului republican al preşedintelui Trump. Am descoperit cu uimire că o seamă de concetăţeni de-ai noştri se simt mai degrabă americani decât europeni, reproşând UE exact ceea ce-i reproşează preşedintele american.

Aţi fost acuzat de trădare de ţară, pentru că aţi cerut sancţiuni europene pentru derapajele antidemocratice de la Bucureşti. S-a pus în discuţie retragerea unei decoraţii, Steaua României. În consiliul de onoare al ordinului acestei decoraţii este un infractor, iar marea majoritate a celorlalţi sunt politicieni care sprijină infractorii. Un fost europarlamentar  spunea, înainte să intre la inchisoare, că aceasta este o caracteristică culturală românească. Ne plac corupţii şi nu ar trebui, prin urmare, să îi mai pedepsim. Dacă are dreptate? Care sunt limitele şi cât de eficient poate fi recursul la acţiuni europene? 

C.P: Corupţia şi frauda sunt, într-adevăr, vechi în societatea românească. Tot vechi sunt şi retoricile care critică aspru corupţia, atribuind-o exclusiv adversarilor, sau dorinţa unor oameni politici de a controla justiţia, ca să nu plătească vreodată pentru mişmaşurile făcute. Ce e nou în societatea noastră este, în schimb, altceva, şi anume mobilizarea civică împotriva corupţiei. În Parlamentul European, mi-am luat libertatea de a vorbi în numele celor care protestatau în stradă, la minus 20 de grade Celsius, împotriva Ordinanţei 13 sau, la modul mai general, împotriva corupţiei asumate ca un lucru firesc de către Grindeanu, Tudose, Dăncilă şi marele lor boss, Dragnea. De altfel, ideea că în fruntea unei Camere se află un dublu condamnat penal este de neconceput în vreo ţară europeană. La noi a ajuns de neconceput să avem în fruntea Parlamentului un deputat onest. Culmea e că aceiaşi oameni foarte îngăduitori cu corupţii devin foarte aspri cu cei care vorbesc liber, în Piaţa Victoriei sau în hemiciclul Parlamentului European. Nu e blamat hoţul, ci cel care vrea să-l vadă pedepsit. Trebuie să recurgem la acţiuni europene? Răspund fără ezitare: da. Motivul e următorul: din 2007 încoace, comunitatea noastră politică e mai mare decât România. Eu chiar cred că suntem cetăţeni europeni, egali cu ceilalţi. Cel care vrea să ascundem gunoiul sub preş crede că Europa e departe şi nu include casa noastră.

A fost Brexit. Încă nu este clar cum se va termina. M-a frapat un lucru. Cei care conduc UE nu şi-au asumat deloc această plecare. Totusş, a plecat ţara cu cea mai veche democraţie, care a rezistat tentaţiei fascismului şi comunismului. Chiar să fie integral vina lor, a populismului de acolo? Nu are şi Uniunea nimic să îşi reproseze? Până la urmă, orice divorţ are nişte cauze acumulate în timp, de ambele părţi, ori acum pare că se vorbeşte doar despre partaj.

C.P: Vă contrazic: Brexit n-a fost. Deocamdată, a fost doar un referendum. Şi nici nu va fi un altul. Plecarea e certă, nu are rost să ne facem iluzii. Pe de altă parte, negocierile merg greu. E un semn rău şi că blocajele sunt produse de dosare la care nimeni nu pare să se fi gândit înainte: de pildă, chestiunea irlandeză, mai precis problema frontierei dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord. Sau problema – foarte delicată – a relaţiei dintre contribuţiile financiare la care s-au angajat britanicii ca membri UE şi negocierea acordului comercial care va funcţiona după divorţ. Scenariul cel mai probabil în clipa în care vă răspund e ieşirea haotică a UK din blocul comunitar. Situaţia politică din Marea Britanie, dar şi din ansamblul UE nu e foarte fericită. Divizarea dramatică a conservatorilor şi deriva laburiştilor sub Jeremy Corbyn, respectiv ascensiunea populiştilor de stânga în Italia, Grecia sau Spania, ca şi instabilitatea din Franţa sau Germania au dat peste cap planul unei negocieri care părea fezabilă imediat după ce britanicii au aflat rezultatul de la urne. Cine sunt marii responsabili? Farage şi Cameron, desigur. Are Uniunea o vină? Da, cred că UE a greşit urmându-l pe Cameron în aventura din 2014-2015, când liderul britanic propunea imposibilul: adică să câştige un referendum inspirat de un ins care voia divorţul propunând păstrarea căsătoriei. Toţi cei 27 au zis că-l susţin pe Cameron, ba au şi semnat un acord ruşinos, care discrimina est-europenii. Şi mai penibil a fost că, imediat după ce a obţinut sprijinul celorlalţi lideri UE, Cameron le-a interzis acestora să participe la dezbaterea despre Brexit. Ca şi cum divorţul fusese deja consumat. De fapt, aşa a şi fost.

Aceeaşi îngrijorare priveşte şi cresterea curentului eurosceptic în majoritatea ţărilor bogate din UE. Pare că UE nu este interesată să îşi revizuiască propriile linii de acţiune, ci mai degrabă să lase totul pe seama unui concept nebulos, acela de populism. Este o neputinţă structurală sau o dorinţă de a nu ceda din puterea centralizată de decizie?

C.P: Cred că e vorba despre un fenomen interesant, Toate partidele care au guvernat ţările occidentale în epoca postbelică sunt contestate. Revolta anti-sistem îmbracă forme diferite: Alternativa pentru Germania nu e Ciudadanos, Beppe Grillo nu e Marine Le Pen ş.a.m.d. Partidele contestate sunt, însă, cele care au făcut Europa aşa cum arată ea în prezent, inclusiv extinderea la Est. În cazul statelor-membre recente e mai puţin vizibil acest fenomen, întrucât partidele din spaţiul ex-comunist sunt noi. Există şi în România, şi-n alte ţări din fostul lagăr sovietic mişcări anti-sistem, dar nu sunt aşa de puternice ca-n Vest. Mulţi contestatri sunt, într-adevăr, populişti. Dar termenul e prea vag ca să ne dea şi soluţia. Cred că e nevoie de un nou „pact politic” la nivel european. Reflecţia despre ce se va petrece după plecarea britanicilor este, de aceea, importantă. Juncker a propus cinci scenarii de evoluţie. Se discută pe marginea lor, se va discuta probabil şi-n campanie din 2019 pentru europene. Cred, de altfel, că mandatul următor al Comisiei şi al PE va fi dominat de reconfigurarea Uniunii.

Un laic care se mulţumeşte să dispreţuiască orice religie e, de fapt, lipsit de busolă pretutindeni.

Politica externă europeană este din ce în ce mai soft cu state nedemocratice. Se înmulţesc vizitele prieteneşti în Iran sau Cuba. Se ridică, însă, tonul la SUA şi la Israel. Pare, din perspectivă românească, o întoarcere a politicii externe a lui Nicolae Ceauşescu. Este, totuşi, altă epocă. Doamna Mogherini, cu un trecut comunist, purtând vălul islamic la Teheran şi având poziţii antisemite/antisioniste, este însă, practic, actualul ministru de externe al Uniunii. Cum comentaţi acest lucru?

C.P: Stânga e, într-adevăr, mai aproape de Iran şi Cuba decât de SUA lui Trump şi de Israelul lui Bibi Netanyahu. Preferinţa socialiştilor pentru şiiţi şi toleranţa lor faţă de comunism nu sunt ceva nou. Dreapta are şi ea simpatiile ei; nici ele nu sunt întotdeauna onorabile. Dincolo, însă, de preferinţe ideologice, nu trebuie să uităm că ambiţia europenilor e de a conta în toate dosarele de politica externă. De aici şi ideea unui Serviciu European de Acţiune Externă, cu „ambasade” cam peste tot în lume. De aici şi dorinţa de a folosi diplomaţia în relaţia cu fiecare stat în parte, indiferent de regim sau de profilul liderului. Nu văd vreo legătură cu România lui Ceauşescu, fiindcă politica externă a regimului comunist de la Bucureşti era foarte orientată ideologic. Cea europeană nu e. Chestiunea iraniană e, probabil, cea mai delicată dintre toate. Pe de o parte, UE e parte a acordului nuclear. Pe de alta, e clar că există ţări europene îngrjorate, la fel cum e îngrijorat şi Israelul, de programul balistic al Teheranului, ca şi de susţinerea acordată de Liderul suprem unor mişcări şiite care destabilizează ţări unde interesele europene sunt însemnate. Personal, cred că îngrijorările exprimate de Israel trebuie luate în seamă: în fond, e singura democraţie din Orientul Mijlociu. Sunt un prieten apropiat al statului Israel. Aş vrea să precizez, tocmai de aceea, că nu am ştiinţă despre vreo poziţie antisemită a dnei. Mogherini. Italianca e o persoană cu care am colaborat, în calitatea mea de coordonator pentru afaceri externe al grupului PPE, mult mai bine decât cu lady Ashton, prima şefă a diplomaţiei europene. În fine, două vorbe despre chestiunea „vălului islamic” purtat la Teheran de Mogherini sau de alte oficialităţi europene. Problema e, cred, următoarea: există tabăra celor care susţin că un cetăţean trebuie, în fiecare loc unde ajunge, să respecte cutuma locală, inclusiv cea impusă de religie, de cealaltă parte, avem tabăra care consideră că e mai bine să lăsăm totul la voia întâmplării, mizând pe libertatea neîngrădită a fiecărui individ oriunde s-ar afla în lume, dar asumându-ne riscul de a fi respinşi sau chiar pedepsiţi în unele dintre comunităţile în care ajungem. Primii spun că, dacă vrem ca o femeie născută în Iran şi instalată în Europa să nu-şi mai acopere chipul, atunci ar trebui să acceptăm şi ca un oficial iranian care primeşte o femeie din Europa să aştepte la rându-i respectarea regulii locale, care impune unei femei să poarte hijab. Dacă, dimpotrivă, mizăm pe libertatea absolută, atunci trebuie să acceptăm diversitatea şi pe pământ european. De altfel, chestiunea nu trebuie judecată din perspectiva, cum să-i zic?, a unui turist naiv, care merge în pantaloni scurţi şi la Luvru şi la Muzeul de istorie din Teheran. De aceea, aş mai adăuga ceva: regret că dezbaterea despre vestimentaţie religioasă consumă energii mult mai mari decât efortul unei minime informări despre caracteristicile religiilor străine de spaţiul în care ne-am născut, ca şi despre impactul religiei asupra vieţii publice în diverse locuri din lume. Regula mea de conduită e simplă: nu cred că putem fi toleranţi acasă şi intoleranţi peste mări şi ţări. Dar ca să înţelegem limitele toleranţei, e nevoie să ştim ceva despre religii. Un laic care se mulţumeşte să dispreţuiască orice religie e, de fapt, lipsit de busolă pretutindeni.

„Tot ce ţine de Centenarul Marii Uniri, aşa cum a fost imaginat de oficiali, a îmbrăcat haina folclorului ceauşist sau a kitschilui postcomunist“

O mare problemă de înţelegere a mecanismelor europene este dată de dificultatea lor. Sunt multe şi greu de urmărit, chiar pentru cineva cu o educaţie superioară. Avem Parlament european, dar şi Comisie Europeană şi titluri precum „Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei” sau „Vicepreşedinte, comisar responsabil pentru moneda euro şi dialogul social, precum şi pentru stabilitatea financiară, serviciile financiare şi uniunea pieţelor de capital”. Este o critică pricipală adusă Uniunii, aceşti „birocraţi”, care nu sunt aleşi direct de către populaţia europeană, dar par să aibă foarte multă putere. Cum se ajunge în astfel de funcţii şi care sunt beneficiile pe care le aduce această structură?

C.P: Membrii Parlamentului European sunt aleşi, din 1979 încoace, direct de către cetăţeni. Unii dintre comisarii actuali au fost şi ei aleşi de către cetăţeni: de pildă, comisarii Marianne Thyssen, Corina Creţu sau Christos Stylianides au fost în 2014 votaţi ca deputaţi europeni şi, ulterior, chemaţi de Juncker să i se alăture în Comisie. Alţi membri ai Comisiei sunt foşti prim-miniştri, aleşi de mai multe ori acasă. „Birocraţii” sunt funcţionarii permanenţi care lucrează la Comisie, la Consiliu sau al Parlamentul European. În general, expertiza lor e impecabilă. În cei nouă ani de când sunt membru al PE, rareori am dat peste birocraţi care să nu cunoască perfect dosarele de care se ocupă. Sigur, nu au un mandat câştigat şi, din perspectivă democratică, sunt într-o poziţie delicată. Dar asta e logica administrativă. Am dat, în schimb, mult mai des peste deputaţi europeni, inclusiv din România, incapabili să gestioneze teme sensibile şi care se fac pur şi simplu de râs atât în faţa colegilor, cât şi în faţa birocraţilor despre care vorbeam.

O întrebare de Centenar. Dincolo de sărbătorile în care ne amintim de Franţa şi rolul său în apariţia României unite, mai suntem francofoni? Cât mai înseamnă influenţa politică franceză pentru România?

C.P: Mai întâi de toate, aş preciza că deocamdată tot ce ţine de Centenarul Marii Uniri, aşa cum a fost imaginat de oficiali, a îmbrăcat haina folclorului ceauşist sau a kitschilui postcomunist. Am reţinut, în schimb, iniţiative private lăudabile, cum sunt, de pildă, mai multe cărţi tipărite la Humanitas despre Marele Război şi despre fericitul deznodământ al Unirii care i-a urmat în chip aproape miraculos. Şi rolul Franţei în istoria noastră modernă e onorat în chip decent tot prin iniţiative private mai degrabă decât prin gesturi oficiale. Am auzit că urmează un „sezon” franco-român. Nu am detalii. Sper ca totul să fie făcut cu cap. Într-o vreme, ştiam tot ce se petrece în relaţia franco-română. Nu mai e cazul acum. Ştiu destul de multe despre francofonia universitară, întrucât predau la Universitate ştiinţe politice în franceză din 1992 până azi. Numărul studenţilor a scăzut dramatic. Tinerii români preferă engleza, iar cei care învaţă încă franceza au acum posibilitatea de a merge la şcolile din Paris, Bordeaux, Lille etc. Cât priveşte francofonia politică, m-am ocupat de un „sommet de la francophonie”, ţinut la Bucureşti în septembrie 2006. Cu acea ocazie, am iniţiat un program de burse oferite cercetătorilor şi doctoranzilor din ţări francofone, care vin anual în Universităţi din România. Programul se numeşte Eugen Ionescu şi e gestionat de MAE, ca şi de biroul Agenţiei Universitare a Francofoniei de la Bucureşti. Unde stăm mai slab e la oferta culturală francofonă: nu există nici măcar în Capitală o librărie de unde să cumperi noutăţi editoriale din Franţa, Belgia sau Canada, filmele franţuzeşti sunt foarte rare, aşa că nu prea ai ocazia să foloseşti limba franceză în România. Sigur, e mai uşor şi mult mai ieftin să ajungi la Paris azi decât era atunci când am plecat eu la studii, în 1990. Dar a fi francofon nu ar trebui să presupună să călătoreşti în Franţa pentru a putea folosi limba asta minunată. În fine, două vorbe despre influenţa politică franceză asupra României. Franţa ne-a sprijinit în cele două mari proiecte de după 1989: UE şi NATO. În ultimii 28 de ani, toţi preşedinţii francezi au vizitat România: Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande, Macron ne-au tratat ca prieteni. Nu toţi românii le-au răspuns cu aceeaşi monedă.