Poetul şi misterul. Despre Ziua Culturii Române

„Eminescu, omul care-şi ascultă cu mirare propria inspiraţie. Mie, unuia, acesta din urmă îmi place cel mai mult, şi asta înseamnă pentru mine Ziua Culturii Române“

Avem nevoie mereu de ceva sau de cineva care să ne cutremure, şi cutremurîndu-ne să ne scoată din aroganţa desuetă a manualelor. Altfel, Mihai Eminescu, de exemplu, ar fi un poet naţional de toată jalea.

Eu însă am avut noroc. În primul rînd cu profesoara mea de română, Dan Maria, Dumnezeu s-o odihnească în pace, ale cărei ore m-au trezit la cultura română. În al doilea, cu Sándor Kányádi, care mi-a explicat ce greu e să traduci în maghiară Dintre sute de catarge. În al treilea, cu manualul, care ne-a arătat totuşi şi Mai am un singur dor, nu numai Scrisoarea III, o poezie superbă dar teribil de patriotică pentru un elev maghiar pe care nici revoluţionarismele lui Petőfi nu l-au cucerit. (În paranteză fie spus, despre el am aflat mult mai tîrziu, şi nu de la profesorii mei, cît de mare este într-adevăr.)

N-aş vrea să concurez aici cu rubrica Un vers de Eminescu al lui Alex Ştefănescu, dar într-o zi mi-a venit în minte o strofă din poezia cu care s-a chinuit Kányádi. „Nenţeles rămîne gîndul / ce-ţi străbate cînturile / Zboară vecinic, îngînîndu-l / Valurile, vînturile.” E foarte frumos, dar cum o înţeleg eu? Mult timp am interpretat-o aşa: poetul nu poate fi înţeles de gloata care-i citeşte poezia, interpretare care poate avea argumentele ei în conservatorismul lui Eminescu, în hreanul cu care i-a mîncat pe proşti.

Dar dacă are şi un alt înţeles strofa asta? Dacă ea spune, de fapt, şi poate fără consensul autorului ei, că poezia e mereu mister, un mister pe care nu-l înţelege nici măcar creatorul poeziei, dar fără de care nu există poezie?

În definitiv, ce altceva poate fi arta decît frumosul indescifrabil sau măcar nedescifrabil pînă la capăt? De aceea mă deranjează sintagma ”poet naţional”: de parcă un poet ar putea fi definit, expropriat de o naţiune! Eminescu e şi patriotul român, xenofob în publicistică, şi tueştimircea din manuale, şi busturile din ţară şi aniversările cu primari şi actori cufundaţi în patos, dar şi omul care-şi ascultă cu mirare propria inspiraţie. Mie, unuia, acesta din urmă îmi place cel mai mult, şi asta înseamnă pentru mine Ziua Culturii Române.