Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Edward Sava (sezonul 3, episodul 5)

Edward Sava

Se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Iosif Sava, o personalitate enciclopedică, ale cărui Serate Muzicale TV au fost, poate, cea mai sinceră și durabilă legătură a generațiilor trecute cu muzica clasică. Tot el ne-a dat Invitațiile Euterpei, Muzica și spectacolul lumii și cele mai bune interviuri cu personalități culturale, în timpuri în care podcasturile erau o glumă. Comemorarea lui este prilejul cu care am organizat un altfel de interviu al Avangardei, cu Edward Sava, fiul lui Iosif Sava. Deși educat în spiritul muzicii, familia Sava a ales pentru Edward calea informaticii și ani mai târziu, fiica lui și nepoata soților Marghit și Iosif Sava, a păstrat calea disciplinelor reale, pentru o carieră în SUA în cognitive neuroscience. Edward a venit la microfonul Avangardei pentru a ne povesti culisele celei mai frumoase copilării dintr-o familie în care muzica a stabilit limbajul dragostei și al culturii, dar și pentru a ne destăinui momente cheie din viața și ultimele zile ale celei mai mari figuri a jurnalismului cultural românesc a secolului nostru. Trăiește la New York de imediat după Revoluție și este principala noastră legătură, în lumea cronicilor culturale, cu fenomenele musicalurilor, spectacolelor de operă și teatrelor americane. Îl puteți citi în România literară, pentru o cronică clasică fabuloasă. Însă duminică, la prânz, îl puteți asculta într-o ediție inedită despre pasiune, muzică și sacrificiu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând linkul: 

Viața lui Edward Sava, fiul lui Iosif Sava, la New York: „La București nu mai am rude, s-au dus toate. Dar mai mult de jumătate din viață am petrecut-o la New York”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi am o mare bucurie și o emoție deopotrivă să îl am invitat pe Edward Sava. Edward, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Eduard Sava: Și eu îți mulțumesc mult că m-ai invitat, și e o cinste.

I.V.: Îți mulțumesc cu atât mai mult cu cât ești o apariție destul de rară în spațiul public, deși ai avea și ai foarte multe lucruri de spus. De ce? Doar distanța să fie de vină? Doar pentru că stai multă vreme la New York?

E.S.: Stau tot timpul la New York cu excepția a două săptămâni pe an, când mai vin aici. Vin anual, dar nu stau mai mult de două săptămâni pentru că muncesc și concediul e limitat, așa încât de aia vin rar și stau puțin. Altfel aș sta mai mult. Poate când ies la pensie.

I.V.: De câți ani ești la New York?

E.S.: Din 1990, deci asta înseamnă 33 de ani.

I.V.: New Yorkul e orașul tău mai mult astăzi decât Bucureștiul?

E.S.: Cred că da, cred că de curând am depășit calculul în care mi-am petrecut mai mult de jumătate de viață la New York decât la București. Cam acum am sărbătorit această ocazie. Bucureștiul îmi este încă extrem de familiar, cu toate schimbările. Am petrecut mai mult de 30 de ani la București, mai mult de atât, și cu toate schimbările, îl cunosc destul de bine... și mai am prieteni aici, nu mai am rude, în sensul că s-au dus toate... Dar mai am prieteni în România pe care îi văd cu drag și îmi face plăcere să fiu la București.

Edward Sava: „Nu aș fi făcut o mare carieră în domeniul muzical. Nu că aș fi fost neapărat netalentat”. Detalii de la consiliul de familie în care Iosif Sava a decis să își mute fiul de la clasa de muzică la cea de matematică

I.V.: Când erai mic ai studiat pianul.

E.S.: Am studiat pianul, am fost la Școala de Muzică din Principatele Unite până în clasa a VIII-a, când la un consiliu de familie, cu contribuția mea, inclusiv, s-a hotărât că e mai bine să merg la un liceu mai serios, la care să se facă ceva carte mai serioasă decât la Liceul de Muzică, și am făcut Liceul Lazăr. Primii opt ani i-am făcut la Școala de Muzică, probabil că nu aș fi făcut o mare carieră în domeniul muzical. Nu că aș fi fost neapărat netalentat, dar am fost coleg și foarte bun prieten cu un mare pianist al României, care se numea Tudor Dumitrescu, care din păcate s-a prăpădit la 18 ani, la cutremur a murit... Era un tip cu totul și cu totul special, și mie plăcându-mi matematica, am făcut o clasă specială de matematică la Liceul Lazăr. Apoi am făcut calculatoare, Facultatea de Calculatoare, tot aici în București.

I.V.: Ai făcut Institutul Politehnic.

E.S.: Da.

I.V.: Calculatoare.

E.S.: Da!

I.V.: A fost o opțiune logică după ce ai făcut liceul?

E.S.: A fost o opțiune logică pentru că alternativa ar fi fost să mă duc la matematică, să fac facultatea de matematică, dar era mult mai bine la calculatoare; erau profesori foarte serioși și școală serioasă... știi cum era pe vremea aia, era mai bine să ai un titlu de inginer. Îți aducea mai multe deschideri în viață. De aia am făcut facultatea de calculatoare. Care mi-a plăcut foarte mult și încă o dată, am avut profesori foarte, foarte buni.

I.V.: Deci între a fi pianist printre alții și un inginer foarte bun, ai ales să fii inginer...

E.S.: Da, da, și era o chestie de practică, da. În sensul că nu am făcut Facultatea de Calculatoare silit, în sensul că trebuia să mă duci cu arcanul să o fac și nu îmi plăcea... Am făcut-o din plăcere. Mi-a plăcut ce am făcut.

Politehnica anilor 1990, cale sigură către joburile din SUA pentru Edward Sava

I.V.: Te-a ajutat școala pe care ai făcut-o aici, Politehnica, în SUA?

E.S.: Enorm! În 1990 când am plecat de aici, mi-am găsit slujbă imediat și școala era foarte, foarte bună, încă o dată. Deci nu a fost o problemă asta.

I.V.: Ești consultant financiar, nu?

E.S.: Nu, nu, nu, dacă ar fi să găsim un titlu, sunt arhitect de bază de date, analizez și concep baze de date care se găsesc în domeniul financiar, în diverse organizații și în diverse lucruri. Deci... cam de asta mă ocup, de arhitectura de baze de date, care este o subdivizie a meseriei mele.

I.V.: Numai în SUA sau poți să faci oriunde?

E.S.: Poți să faci oriunde în lume.

Stil de lucru în SUA: Edward Sava, 3 zile pe săptămână la birou. Care e profesia fiului lui Iosif Sava?

I.V.: Pandemia te-a încurcat în jobul tău?

E.S.: Nu, în afară de faptul că în ceea ce fac eu, teoretic nu trebuie să mă duc la servici, pot să fac foarte bine de acasă, pe rețeaua lor, pandemia ne-a lăsat pe toți să lucrăm de acasă, acum treptat, treptat, ne împing să mergem înapoi la servici unde, încă o dată, eu dacă vorbesc cu alți colegi de-ai mei, vorbesc pe zoom, nu am de ce să fiu la servici. Dar așa vor ei, să fiu la servici, că li se pare că au un control mai mare. Acum obiceiul e că mă duc 3 zile pe săptămână la servici și 2 zile lucrez de acasă. Cam asta e. Munca nu e cu fișă de pontaj. Câteodată poți să lucrezi până seara mai târziu, altă dată poți să mergi dimineața mai târziu, deci nu ai o fișă de pontat. Nu, deloc nu e așa.

Mituri despre viața și visul american. Edward Sava: „New York nu e cu nimic mai primejdios decât alte orașe mari ale lumii, și nici nu cred că e mai murdar ca alte orașe ale lumii”

I.V.: Dacă ai caracteriza, dacă ai spune cuiva care nu a fost la New York, cum ai caracteriza acest oraș în câteva cuvinte?

E.S.: Există o percepție despre New York, nu numai în România, că totul e groaznic, că sunt oameni care nu au unde să locuiască, că e mizerie pe stradă, că sunt hoți, că sunt bandiți, că nu poți merge cu metroul, pe care eu am auzit-o nu numai de la oameni venind din România, ci de la prieteni din toată Europa. E o percepție total falsă. New York e un oraș extrem de variat, se schimbă poate radical de la o stradă la următoarea, de la un cartier la altul, dar asta nu înseamnă că e primejdios, sub nicio formă. Nu e cu nimic mai primejdios decât alte orașe mari ale lumii, și nici nu cred că e mai murdar ca alte orașe ale lumii. M-am obișnuit cu chestia asta, nu locuiesc chiar în oraș, ci într-o suburbie care este la 30 de minute de oraș, cu trenul, pentru că nimeni nu merge cu mașina la servici pentru că traficul este mai rău decât la București. Deci lucrez în Manhattan, în centrul orașului, dar locuiesc într-o suburbie, deci sunt zilnic în centru. E aglomerat, dar asta e, te obișnuiești.

Edward Sava: „Viața culturală s-a diminuat în ultimii ani, chiar înainte de pandemie”

I.V.: Cum e viața culturală la New York?

E.S.: Probabil că viața culturală, deși în opinia mea calitatea ei s-a diminuat în ultimii ani, chiar înainte de pandemie, e în continuare una dintre capitalele culturale ale lumii, alături de Paris, Londra sau Berlin și sunt multe, multe zile... deci eu ducându-mă des la concert și la operă, sunt multe, multe zile în care nu poți să alegi între diverse manifestări, ți-e greu să alegi, pentru că sunt simultane și trebuie să alegi una dintre ele. Nu poți să fii ubicuu. Deci viața e în continuare extrem de bogată, cultural vorbind, cu toate că sunt mai puține fonduri pentru cultură. E în continuare extraordinară, și acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care ne-am mutat la New York, inițial, care este cu totul altceva precum bine știi, decât restul Americii.  Cu totul altceva din punct de vedere cultural, din punct de vedere al oamenilor, din punct de vedere al acceptării imigranților, e cu totul altceva decât restul Americii. America are niște extreme în California și pe Coasta de Est și restul este toată zona centrală care e cu totul altfel.

Edward Sava: „Din lumea curentă, nu știu să mă gândesc așa. Dacă tu îi întrebi pe americani de cine au auzit ei cultural din România, sigur au auzit de Brâncuși, au auzit de Enescu, au auzit de soprana Gheorghiu”

I.V.: Din lumea culturală românească, prezentă la New York, în SUA, care ar fi numele cele mai pregnante? Cine are o cotă, un succes?

E.S.: Din lumea curentă, nu știu să mă gândesc așa. Dacă tu îi întrebi pe americani de cine au auzit ei cultural din România, sigur au auzit de Brâncuși, care este foarte bine reprezentat în multiple muzee; au auzit de Enescu, au auzit de soprana Gheorghiu, care categoric a cântat de multe ori la Metropolitan, și a avut succes. Din păcate, acum, în toamnă, când a fost ultima oară; nu, în toamnă a fost ultima oară, a fost acolo, a făcut repetiții și s-a îmbolnăvit de COVID și nu a mai putut să cânte. Acum nu știu când și dacă va mai exista o altă ocazie pentru ea să cânte la Metropolitan, dar de obicei, când a cântat, a avut mare succes.

Radiografia Festivalului Enescu, prin cultura și auzul muzical al lui Edward Sava: „Festivalul „George Enescu” este o chestie absolut fabuloasă, e mai mare festivalul și mai îndelungat decât alte festivaluri din Europa, cum ar fi Festivalul de la Salzburg”

I.V.: Pentru că ai pomenit de Enescu, nu ai devenit pianist, te-ai dus spre calculatoare, dar ai rămas legat de fenomenul muzical. Te-am văzut la ultima săptămână, ai audiat concertele la ultima săptămână a Festivalului Internațional „George Enescu”, ai scris despre unele dintre ele. Cum ți se pare ediția din acest an a festivalului?

E.S.: Ah! Fabuloasă! Deci Festivalul „George Enescu” este o chestie absolut fabuloasă, poate că este puțin gigantesc, așa, în sensul că patru săptămâni de două-trei concerte pe zi atinge un punct de saturație, indiferent de calitatea excepțională a participanților și a concertelor care au fost. Eu nu am fost decât foarte puțin. În ultima săptămână cam în fiecare zi, și puțin înainte două zile, pe urmă am mai plecat din România, dar calitatea este, a rămas și continuă să fie excepțională. Dar încă o dată, poate că patru săptămâni e un pic cam mult. E mai mare festivalul și mai îndelungat decât alte festivaluri din Europa, cum ar fi Festivalul de la Salzburg, dar calitatea este excepțională. Sunt probleme și aici, calitatea sunetului la Sala Palatului, precum știm, lasă de dorit, faptul că nu este destul de popularizat Festivalul și vin destul de puțini turiști sau iubitori de muzică din restul lumii... sunt, îi vezi, dar sunt puțini, relativ la importanța Festivalului, la calitatea performanțelor. Cred că s-ar putea face mai mult în privința asta. Dar luat în sine, Festivalul Enescu e o chestiune extraordinară și organizat foarte bine, cu muzică de mare calitate și interpreți de mare calitate.

Prima ediție a Festivalului Enescu, la care a participat Edward Sava: „Aveam zece ani. Radu Lupu a câștigat concursul la pian”

I.V.: Care e prima ediție, îți amintești când ai fost prima oară, la prima ediție a Festivalului? 

E.S.: Îmi aduc aminte de concursul din 1967, deci aveam zece ani atunci. E concursul pe care l-a câștigat Radu Lupu la pian, și îmi aduc aminte foarte bine chestia asta. Îmi aduc aminte, pentru că am stat toate zilele la toate datele concursului. Mi-aduc aminte foarte bine de asta. Mama era traducătoarea de germană a juriului de pian, și cred că era juriul de pian, dar unul dintre jurii de instrumentale, și îmi aduc aminte foarte bine de chestia asta și ce emulație a fost și nu mai țin minte ce a cântat Radu Lupu, dar atunci l-am văzut prima oară, și cred că atunci l-am văzut prima oară și pe Sviatoslav Richter, poate cel mai mare pianist al veacului trecut.

I.V.: Deci 1967. Radu Lupu s-a prăpădit, din păcate, recent, și pentru faptul că l-am pomenit, îmi amintesc că ultima dată a cântat la Festival în 2013 cu Daniel Barenboim.

E.S.: Da!

25 de ani de la moartea lui Iosif Sava. Amintiri despre comemorarea făcută de Ioan Holender: „Multe lucruri lipsesc Festivalului George Enescu, dar cel mai mult îi lipsește Iosif Sava.”

I.V.: În 2013 erau 15 ani de la moartea tatălui tău, Iosif Sava. Acum sunt 25 de ani. S-au împlinit în august. Îmi amintesc o frază a lui Ioan Holender, în 2013, a fost o ceremonie în memora celor 15 ani care au trecut, și a spus: „Multe lucruri lipsesc Festivalului George Enescu, dar cel mai mult îi lipsește Iosif Sava.” Era în 2013. Aș vrea să facem trecerea puțin spre acest moment. Sunt 25 de ani care au trecut incredibil de repede.

E.S.: Foarte repede!

Ionuț Vulpescu: „Câtă muzică clasică știam la un moment dat, știam din emisiunile lui Iosif Sava. Și rămâne nu doar un fenomen, ci și o apariție unică în istoria televiziunii publice.”

I.V.: Am și adus aici câteva cărți care redau o parte din transcrierile celebrelor Serate Muzicale TV pe care Iosif Sava le-a realizat, Radiografii muzicale,  Invitațiile Eutherpei, Muzica și spectacolul lumii. Sigur, 25 de ani sunt deja mult, însă Serata Muzicală TV pe care Iosif Sava a făcut-o din 1980 până când a murit, în 1998, cu o pauză de 5 ani, pentru că în 1985 a fost interzisă, până la Revoluție, a creat o operă unică, de promovare, de pedagogie muzicală pentru tinerele generații. Eu însumi sunt mărturia acestui lucru, câtă muzică clasică știam la un moment dat, știam din emisiunile lui Iosif Sava. Și rămâne nu doar un fenomen, ci și o apariție unică în istoria televiziunii publice. Aș vrea să vorbim un pic chiar dacă nu îți e simplu, cu siguranță, pentru că chiar dacă au trecut 25 de ani, sunt răni care nu se pot vindeca. Sunt răni care nu se vor închide niciodată. Îți amintești cum își pregătea emisiunile?

E.S.: Tata a continuat să facă Invitațiile Eutherpei la Radio chiar și atunci când își făcea Seratele muzicale. În afară de asta mai avea, tot săptămânal o săptămână a cronicarilor. Tata cred că își petrecea o săptămână minimum citind despre și din scrierile invitaților săi. Țin minte foarte bine cum avea volume pe birou și făcea tot timpul notații, și scria, și se pregătea. Nu uita că emisiunile astea erau foarte pe viu.

Cum își pregătea Iosif Sava emisiunile? Edward Sava: „Era un efort. Erau nopți de citit și de studiat”

I.V.: Credea mult în live, în tensiunea, în spectacolul ăsta. Întâlnirea ideilor.

E.S.: Exact! Și credea foarte mult că trebuie să îi incite pe cei pe care îi avea drept invitați să iasă puțin din cutiile în care le era ascunsă individualitatea. Atunci punea câteodată întrebări incomode, tocmai pentru a stabili niște reacții. Credea foarte mult în asta, dar asta nu înseamnă că pe el, fizic și intelectual, pregătitul acestor emisiuni nu l-ar fi costat foarte mult. Era un efort. Erau nopți de citit și de studiat. Se pregătea foarte mult pentru asta, chiar dacă ele erau pe viu, și îți dădeau o aparență de improvizație. Era o oarecare improvizație, dar era bazată pe mult studiu.

Edward Sava: „Tata era un  spirit enciclopedic”. Celebrul Iosif Sava: Absolvent de Conservator, Filosofie și unul dintre marile figuri ale jurnalismului cultural

I.V.: Pregătea emisiunile...

E.S.: Pregătea foarte mult emisiunile. Nu uita că trebuia să se documenteze. Erau câteodată invitați care erau în afara domeniului muzical, și atunci... tata era un  spirit enciclopedic. Prin definiție, și îl interesau tot felul de lucruri, nu numai muzica, ci și filosofia, și artele, și știința, și încerca să se documenteze și să se pregătească cât mai bine pentru aceste emisiuni.

I.V.: Făcuse Conservatorul, a făcut Filosofie și apoi a mers spre jurnalism cultural.

E.S.: Exact, da. Deci a făcut întâi filosofie, și pe urmă conservatorul și a fost multă vreme jurnalist, înainte de a se muta la Radio-Televiziunea Română.

Înțelegerea de tip Iosif Sava: privirea globală asupra lumii

I.V.: Ce crezi că îl singularizează? Ce avea Iosif Sava numai al lui?

E.S.: Cred că avea ceea ce se cheamă în germană Weltanschauung, deci avea o privire globală asupra oamenilor și lucrurilor și era un om... avea o înțelepciune specială, și știa să extragă de la oameni ceea ce era mai important și să înțeleagă toate lucrurile, nu neapărat numai cele muzicale, în contextul lor. Nu le extrăgea singulare, le privea pe toate într-un context larg, și asta era un lucru remarcabil.

I.V.: De multe ori și spunea. Interdisciplinar, multidisciplinar. Masa lui de lucru, unde ați locuit voi, în ultimii ani, pe Sfinții Apostoli, a rămas exact cum era.

E.S.: Este la fel.

I.V.: Nu s-a atins...

E.S.: Nu! Mama nu s-a atins de lucrurile de pe biroul lui. Sunt acolo.

Edward Sava despre tatăl său, celebrul Iosif Sava: „A suferit foarte mult.”

I.V.: Erai deja în SUA, dar sigur, discutați. Cum a fost momentul când a trebuit să părăsească postul public de care a fost legat de la începuturile carierei?

E.S.: Eu nu știu prea bine, pentru că nu voia să vorbească lucrurile astea cu mine. A suferit foarte mult. Asta știu mai mult de la mama decât de la el. A suferit foarte mult legat de modul în care s-a desfășurat acel proces foarte scurt, și cum nu i s-a spus nimic, a fost pus în fața unui fapt împlinit. Din câte știu eu, poveștile spuse la ușa unui lift. Dar a suferit și mai mult nu știu. Mai mult nu știu. Că a fost pensionat, a fost că aparent așa era legea, dar sunt sigur că se puteau face niște lucruri intermediare să fie pensionat, să îi fie oferit un post de invitat, sau nu știu cum se cheamă asta în România, de consultant, de invitat, să își continue emisiunile. Și nu s-a întâmplat asta.

I.V.: Era unul dintre oamenii care au marcat istoria televiziunii.

E.S.: Absolut, absolut! Și avea o audiență. Și avea spectatori, telespectatori, și era o persoană apreciată.

I.V.: Audiență mare, pe TVR2.

E.S.: Da, da!

I.V.: A fost cumva recuperat de Adrian Sârbu. A și făcut câteva emisiuni din Salonul Muzical Acasă.

E.S.: Da!

I.V.: La Palatul Cotroceni au fost câteva încercări, în acea sală superbă de spectacole.

E.S.: Da, tata s-a prăpădit câteva luni mai târziu.

Memorie și conștiință culturală. Edward Sava: „Oamenii din generația mea sigur își mai aduc aminte de Iosif Sava, dar oamenii din generația tânără, care nu l-a apucat concret, probabil că nu, nu le spune nimic numele lui Iosif Sava”

I.V.: Au rămas cărțile, sunt transcrieri. Atunci când TVR Cultural s-a relansat, o parte din serate au fost difuzate, avem o piațetă care poartă numele lui Iosif Sava, și un bust. Este o stagiune muzicală Iosif Sava, a fundației ACCUM, e o școală gimnazială care poartă numele Iosif Sava. Ți se pare suficient? Crezi că moștenirea lui Iosif Sava este prezervată așa cum merită?

E.S.: Moștenirea trebuie prezervată mai mult decât în lucruri concrete, în conștiința oamenilor, da? Deci eu nu îmi dau seama, trăind la New York și nu aici. Oamenii din generația mea sigur își mai aduc aminte de Iosif Sava, dar oamenii din generația tânără, care nu l-au apucat concret, probabil că nu, nu le spune nimic numele lui Iosif Sava. Poate că reluările astea de emisiuni care s-au făcut de mai multe ori la Televiziunea Română, poate că asta ajută, cărțile lui, care sunt multe, sunt zeci de cărți pe care le-a scris, nu sunt republicate. Emisiunile după câte cred eu, s-ar putea să mă înșel, emisiunile de dinainte de 1990 nu mai există sau în orice caz nu au fost reluate. Deci nu au fost reluate decât un număr de emisiuni după 1990. Invitațiile Eutherpei, care iarăși, erau niște emisiuni foarte serioase, câteva au fost redactate în niște cărți, dar nici alea nu s-au reluat, care erau emisiuni serioase. Și cred că era o anumită generație de ascultători, care a învățat foarte multă muzică, nu neapărat din Seratele Muzicale, ci din Invitațiile Eutherpei, care cel puțin inițial, până s-au transformat în dialoguri, aveau niște tematici foarte interesante, putea să îți vorbească câteodată despre muzica renascentistă, altădată despre Simfoniile lui Mahler, și erau și aveau o misiune educativă extraordinară. Mai există generații de tineri care erau copii când tata îi chema la Seratele Muzicale. Erau elevi de liceu, în orice caz tineri, probabil ei își mai aduc aminte de el.

Harul lui Iosif Sava: flerul de a recunoaște talentul cu ușurință

I.V.: Pe mulți dintre ei i-a debutat, i-a susținut prin cronici, îi invoca tot timpul în serate.

E.S.: Absolut. Pentru că mă întrebai mai devreme ce a avut tata special, printre altele, a avut și acest fler, că altfel nu pot să îi spun, de a recunoaște talentul cu mare ușurință. Nu știu cum, îl avea în fler. Au fost foarte mulți tineri, și printre invitați, nu numai printre interpreți, pe care el i-a recunoscut că există ceva acolo, ceva special, și că acești tineri trebuie promovați. A făcut tot ce i-a stat în putință să realizeze acest lucru.

I.V.: Avea un altruism.

E.S.: Avea, categoric. Și mulți colegi de-ai lui la Radio și la Televiziune s-au străduit să le deschidă porțile, să îi lase să spună ce au ei de spus, și cred că asta a fost un lucru important și un lucru pentru care mulți ar trebui să îi poarte recunoștință.

Nou stil de viață sau incultură: Edward Sava: „Nu mai au timp să citească o carte. Nu că nu vor. Efectiv nu mai au timp”

I.V.: Și turneele extraordinare pe care le-a făcut în București și în țară. Mari actori, recitând din lirica românească, îmbinând cu muzica, și el prezentând acest moment. Leopoldina Bălănuță, Maria Ploaie, mulți, nume importante, Ovidiu Moldovan, a fost legat de Teatrul Mic o vreme. Organizau seratele când postul public nu îl mai găzduia, la finele anilor ’80, ani foarte grei. Crezi că e repetabil, crezi că se mai poate în timpurile de astăzi, o operă atât de importantă de pedagogie pe care a făcut-o el?

E.S.: Eu nu știu ce se mai întâmplă aproape deloc cu studiul culturii în școala, să zicem, în liceul românesc. Îmi e neclar ce se întâmplă acolo, dacă se mai face... eu, când am fost la Liceul Lazăr, precum am spus, am avut profesori excepționali, inclusiv de limbi și de literatură română, cu toate că eu am făcut o clasă de matematică și eram mai mult decât... pe vremea mea era împărțit liceul între real și uman, profilul realist și profilul umanist, deci cu toate că am făcut profil real și mai mult decât atât, o clasă de matematică, am avut profesori excepționali în domeniul Culturii, la română, la franceză... nu știu ce se mai întâmplă acum. S-ar putea ca și preocupările oamenilor să fie altele, în generația asta a internetului, și a jocurilor șamd. oamenii citesc mai puțin. Și asta pot să îți spun de la tinerii pe care îi văd eu. Nu mai au timp să citească o carte. Nu că nu vor. Efectiv nu mai au timp. Nu neapărat că nu vor, nu mai au timp. Sunt expuși la alte fenomene de mass-media la care trebuie să se adapteze. Dar eu cred că ceea ce a făcut el a fost benefic pentru o întreagă generație de iubitori de cultură din România. Dacă e repetabil sau nu... multă lume spune că el a rămas de neînlocuit, că nimeni nu a putut să îi ia locul în acești 25 de ani. Nefiind aici, îmi e greu să judec asta. Dar cred că ce a făcut el a fost remarcabil pentru foarte mulți, și tot ce a făcut transcende timpul, deci are o valoare intrinsecă, care nu s-a perimat prin trecerea timpului și care ar putea să aibă aceeași valoare și astăzi.

Cum e să fii copilul lui Iosif Sava? Edward Sava: „Poate că din păcate, mă lăsa întotdeauna să fac ce vreau”

I.V.: Iosif Sava cel de acasă era altfel decât cel din platoul de televiziune?

E.S.: Poate că da, poate că nu. Tata, dacă îl lăsai, era extrem de concentrat asupra lucrului pe care îl făcea el. În privința mea, poate că din păcate, mă lăsa întotdeauna să fac ce vreau. Îmi mai dădea un sfat, una, alta, dar m-a lăsat în pace să fac ce vreau eu. Nu știu dacă asta a fost bine sau a fost rău, dar era absolut concentrat asupra muncii lui, care era viața lui, de fapt. Îți spun, cum am spus, că studia tot timpul, și citea tot timpul, și altceva nu îl interesa. Nu îl interesau decât călătoriile. Îi plăcea să vadă una și alta.

I.V.: Jurnalele lui sunt pline de însemnări de călătorie. Avea pasiunea asta extraordinară.

E.S.: Avea pasiunea asta, da.

Iosif Sava, orientări ideologice de centru stânga? Cum își provoca politic invitații?

I.V.: Atunci când avea un invitat de stânga, să zicem, cu o orientare de stânga, punea întrebări dinspre dreapta spectrului, iar când avea un invitat de dreapta, devenea de un stângism.... uneori radical! Puțini înțelegeau, sau nu puțini, mulți înțelegeau, dar unii nu și a avut foarte multe reproșuri în urma unor emisiuni...

E.S.: A avut reproșuri ca întotdeauna cineva de centru, de stânga-centru, să spunem, care nu acceptă extremismele din niciun punct de vedere. Nu i-au plăcut niciodată niciun fel de extremisme și cred că asta e un lucru important. Trăim acum într-o lume, mai ales în America, unde centrul dispare, unde populația și concepțiile tuturor se îndreaptă spre extreme, stânga, dreapta, și centrul dispare, și cred că este o chestie care se extinde dincolo de America, fiind în întreaga lume, probabil și în România.

I.V.: Avea Cosașu o rubrică, „Din viața unui extremist de centru”. Cosașu, care era prieten, cumva din aceeași generație, cu Iosif Sava. Născuți în anii ’30. Iosif Sava a murit relativ tânăr. 65 de ani avea, în 1998. Se născuse în 1933. În luna februarie.

E.S.: 15 Februarie.

I.V.: Și moare în august 1998.

E.S.: 65 de ani!

Cum a murit Iosif Sava? Edward Sava: „S-a prăpădit cu zile, ca să zic așa. S-a chinuit o lună; nu e o chestiune singulară în România. Se întâmplă.”

I.V.: 65 de ani pentru un om cu o vitalitate extraordinară, cu o pasiune pentru cultură unică, înseamnă foarte puțin. Crezi că putea fi altfel, acel an, 1998?

E.S.: Nimeni nu știe chestia asta. Altfel, în ce sens? S-a prăpădit cu zile, ca să zic așa. Nu din cauza unei boli incurabile, ci din cauza unei operații mecanice pe care a trebuit să o facă, după care a fost intubat, după operație, a făcut o infecție, de la care s-a chinuit o lună de zile. Și mama era la mine în America, noi am venit a doua zi după operație aici, dar nu am mai apucat să vorbim cu el. S-a chinuit o lună, a făcut o infecție îngrozitoare, dobândită din spital, de la aparatul de oxigen. Sigur că ar mai fi avut multe de făcut și de spus. Dar asta e, soarta.

I.V.: O infecție nosocomială...

E.S.: Se chema biocen sau ceva similar, microbul pe care l-a luat din spital. Dar se întâmplă, nu e o chestiune singulară în România. Se întâmplă. Sunt microbi de spital, foarte puternici, care nu pot fi dovediți, de niciun fel, cu antibiotice.

5 ani de la moartea soției lui Iosif Sava, Marghit Sava. O viață împreună. Edward Sava: „Mama a făcut enorm pentru posteritatea lui tata.”

I.V.: Pentru că ai pomenit-o pe doamna Marghit Dascălu Sava, care l-a însoțit, câți ani?

E.S.: Au fost împreună din 1955-56, până în 1998, când s-a prăpădit.

I.V.: O viață! Știu că l-a susținut foarte mult. Cât a contat prezența doamnei lângă el, în deceniile astea? Din păcate și mama ta s-a prăpădit, sunt cinci ani de atunci.

E.S.: Cred că mama a avut o influență mare asupra lui, în sensul că asculta mereu de sfatul ei și cred că de cele mai multe ori, sfatul ei era unul bun. Ea mai venea pe la televiziune, pe la emisiuni, îl mai ajuta cu diverse sfaturi, care erau pertinente. Mama a făcut enorm pentru posteritatea lui tata, a încercat să mai publice niște cărți care rămăseseră. A încercat să păstreze cât mai vie memoria lui în anii în care a avut energie. A făcut ce a putut. Dar... s-a străduit foarte mult pentru asta. Mama a fost profesoară, cu elevi care au iubit-o foarte mult.

Iubire pentru o viață: Marghit Sava, lângă Iosif Sava. Mărturia fiului lor: „Totdeauna a încercat să se pună pe ea însăși pe planul doi și a încercat tot ce se poate face ca lui tata să îi fie viața mai ușoară.”

I.V.: La un liceu în București.

E.S.: A fost directoarea școlii. Totdeauna a încercat să se pună pe ea însăși pe planul doi și a încercat tot ce se poate face ca lui tata să îi fie viața mai ușoară.

I.V.: Cât de ușor sau greu e să te pui în planul doi?

E.S.: Nu știu, depinde de firea fiecăruia. Unii oameni se pun mai ușor în planul doi, alții nu. Sunt unii oameni care nu pot trăi decât în planul întâi. Indiferent dacă merită să fie acolo sau nu.

I.V.: Vorbea germană, spuneai.

E.S.: Da, vorbea germană, da, a vorbit destul de bine și engleză pentru cineva care nu a învățat engleză niciodată la școală. Sigur, vorbea franceză. Mama avea talent la limbi.

Călătoriile lui Iosif Sava alături de familie. Edward Sava: „Nu aveam bani, dormeam în cort, iar părinților, li se părea mai important, neavând bani, să mă duc doar eu să văd nu știu ce muzeu și nu știu ce expoziție”

I.V.: Am vorbit despre călătorii, despre pasiunea pentru călătorii a lui Iosif Sava. Îți amintești o călătorie când erai mic, când ați fost toți undeva?

E.S.: Da, îmi aduc aminte de mai multe călătorii când eram mic. Nu aveam bani, aveam o Dacia 1300 care abia se târa pe drumurile Europei. Nu aveam bani de una și de alta și bunica mea ne făcea săculețe de pâine prăjită care să reziste pe drum. Dormeam în cort. Părinților, li se părea mai important, neavând bani, să mă duc eu să văd nu știu ce muzeu și nu știu ce expoziție. S-a făcut o expoziție foarte mare la Avignon, la Palatul Papilor,  după ce a murit Pablo Picasso. Nu am avut bani să mergem toți trei. M-au trimis numai pe mine.

I.V.: Sunt 50 de ani de la moartea lui Picasso acum.

E.S.: Da, da, eu am văzut acea expoziție, pentru că li s-a părut mai important să o văd eu, decât să o vadă ei.

I.V.: Și au avut dreptate, pentru că ești pasionat și de arte plastice.

E.S.: Nu știu dacă au avut dreptate, nu știu dacă aș face asta pentru copilul meu. Ei au făcut-o pentru mine.

I.V.: Scrii în mod constant la România literară, e o rubrică semnată de Edward Sava. În general sunt croniciale unor expoziții importante la New York, dar nu numai.

E.S.: De unde mai călătoresc și eu. În principiu de la New York, dar nu numai.

Edward Sava: „Tata întotdeauna spunea despre mine că am un suflet de arhivar”

I.V.: Cum a apărut pasiunea pentru pictură, pentru arte plastice?

E.S.: Nu știu, a apărut demult, înainte de plecarea din România. Tata întotdeauna spunea despre mine că am un suflet de arhivar, și aveam, încă în România, o colecție de diapozitive, cu reproduceri.. Nu știu cum a apărut, a apărut din senin, așa. Era o colecție fabuloasă de cărți care se numea Biblioteca de Artă, în Editura Meridiane. Citeam foarte mult despre asta, și așa a apărut pasiunea. Nu știu să spun, nu am studiat niciodată o istorie a artelor plastice oficial, așa să zic, muzică am mai studiat ceva, dar o istorie oficială a artelor plastice nu am studiat niciodată. Dar a apărut, să zicem așa, prin metode de autodidact.

I.V.: Mă bucur că România literară îți publică cronicile. Iosif Sava era legat mai degrabă de Contemporanul.

E.S.: E adevărat.

I.V.: Rubrica lui acolo era, multă vreme.

E.S.: Așa este.

I.V.: Am vorbit de omul de radio, de televiziune, dar a avut colaborări constante în presa culturală.

E.S.: Absolut, absolut! A avut colaborări constante și muncea enorm, avea o putere de muncă enormă, până când s-a prăpădit. 

I.V.: Care e locul de muncă de care a fost cel mai legat? Televiziunea Română?

E.S.: Probabil. Și Radio. Televiziunea Română, sigur.

I.V.: Ești legat de Iași așa cum a fost și el sau mai puțin?

E.S.: Nu, deloc. Eu am fost de câteva ori la Iași.

Iosif Sava, legat de Iași. Ionuț Vulpescu: „Nu era un bucureștean clasic”

I.V.: Avea așa o pasiune, când vorbea despre Iași, polemiza cu oricine.

E.S.: Tata a plecat la 18 ani, de îndată ce a terminat liceul, din Iași, dar a rămas legat de Iași și de cultura moldovenească și familia noastră a făcut muzică în Iași foarte multe generații. El cumva venind la București, făcând Facultatea de Filosofie și făcând Gazetărie, inițial s-a detașat de tradiția muzicală a familiei și a revenit la ea rapid. Dar a rămas foarte legat de Iași, a continuat să se ducă la Iași foarte des, cu toate că nu mai avea rude, nu mai avea pe nimeni, decât mormântul bunicului și al străbunicului, care sunt la Iași, dar a rămas foarte legat și a încercat să promoveze cultura Iașiului, de la personalități remarcabile, cum au fost cele ale cvartetului Voces, la Filarmonica Moldova din Iași, unde a cântat bunicul meu șamd.

I.V.: Dintre prietenii lui, mi-ai putea spune un nume-două, dintre cei cu care era în relații apropiate?

E.S.: Gândește-te că eu aveam atunci 20 de ani, nu știu, deci e greu de spus... tata fiind un om preocupat, încă o dată, de ceea ce făcea, nu avea timp și interes pentru șuete, vizite și discuții sociale.

I.V.: Nu era un bucureștean clasic...

E.S.: Avea alte preocupări, pur și simplu nu avea timp deloc de lucrurile astea. Nu avea timp de discuții vane. Deci nu știu să îți spun. Mai erau prieteni care mai veneau prin casă, dar nu știu dacă era cineva apropiat, în sensul că cineva cu care împarți, ca să zic așa, destăinuiri. Nu cred că era.

Radu Cosașu, prietenul lui Iosif Sava. Edward Sava: „Nu aveau întâlniri periodice la care să bea un șpriț sau să joace cărți. Nu.”

I.V.: Probabil colegi de generație, l-am pomenit pe Cosașu.

E.S.: Da!

I.V.: Desigur, era un apropiat.

E.S..: Era. Cosașu a copilărit în același cartier cu mama mea, mama mea fiind bucureșteancă. Se știau oarecum. Da. Dar nu cred că aveau...

I.V.: Cosașu cu trei ani mai mare, născut în 1930.

E.S.: Nu cred că aveau, cum să spun eu, întâlniri periodice la care să bea un șpriț sau să joace cărți. Nu.

Generații mai puternice? Edward Sava: „Suntem prea aproape de generația lor, chiar la 25 de ani după ce a murit tata, încât să spunem la scară istorică dacă ce au făcut ei e mai valoros decât generația care le-a precedat sau le-a urmat.”

I.V.: Crezi că lumea lor, generația lor, umaniști născuți în anii ’30, ’40, era mai solidară, aveau niște valori comune mai puternice decât generațiile de după ei?

E.S.: Nu știu să îți spun asta. Nu știu să spun dacă aveau solidaritate. Deci gândește-te. Erau toți oameni care au apucat războiul, erau copii, când erau anii de război, apoi au trăit toți în timpul comunismului, cu puncte de vârf și de gol din ce în ce mai aprige, așa. Nu știu să spun, numai istoria o să spună dacă o generație a produs mai multe valori decât alta. Suntem prea aproape de generația lor, chiar la 25 de ani după ce a murit tata, încât să spunem la scară istorică dacă ce au făcut ei e mai valoros decât generația care le-a precedat sau le-a urmat.

I.V.: Într-adevăr, fugeau de sentințe, îi înspăimântau oamenii care le știu pe toate și sunt radicali. Iosif Sava invoca mereu o vorbă a lui Mahler, „omul e făcut din cer și din noroi”.

E.S.: Așa este.

I.V.: Nu era pe alb și negru.

E.S.: Asta este adevărat. Nici cultural, nici politic, de niciun fel. Avea această înțelepciune că absolutul sub nicio formă ar fi el, nu există, există numai relativ.

Nepoata lui Iosif Sava, Clara: expertă în cognitive neuroscience, carieră în urma educației la University of Chicago, unde a fost Eliade, Stanford și New Hampshire. Edward Sava: „Din păcate, nici ea nu își amintește de el. Sunt câteva fotografii care au rămas. Și nici el nu a văzut nimic din evoluția acestui copil, care o să facă în octombrie 26 de ani”

I.V.: I-ai făcut o mare bucurie, din păcate, pentru puțină vreme, în 1996 a devenit bunic. Cum a fost momentul acela? Îți amintești?

E.S.: Da, da... din păcate, fiica mea avea un an jumate când s-a prăpădit el, dar a văzut-o. Și în București, în 1997...

I.V.: A venit, v-ați întâlnit.

E.S.: Da, da, a venit, era și mama atunci acolo, deci am făcut o mică excursie cu el, am fost la Festival la un mare festival de muzică din America, am fost la Boston cu el. Era foarte mândru așa, a și scris într-unul dintre volumele lui de memorialistică, mai exact, câteva cuvinte despre Clara. Din păcate, nici ea nu își amintește de el. Sunt câteva fotografii care au rămas. Și nici el nu a văzut nimic din evoluția acestui copil, care o să facă în octombrie 26 de ani.

I.V.: Clara va îmbrățișa o carieră umanistă?

E.S.: Nu, nu... Clara acum își face un doctorat în ceva care îmi e greu să definesc în românește, se cheamă cognitive neuroscience, care e o chestie la granița dintre psihologie și biologie, e o chestie foarte interesantă, din câte înțeleg eu. E foarte fericită și vrea să facă o carieră didactică, să zic așa, de profesor universitar care în America înseamnă un amestec între a preda cursuri și a face cercetare. Să ai propriul laborator în care ai studenți doctoranzi, cu care lucrezi împreună. Deci ea e foarte fericită. E mai aproape de casă acum decât a fost mulți ani. E plecată de acasă de 10 ani. Și a făcut primii ani de facultate la Universitatea din Chicago, unde a fost Eliade, apoi a fost doi ani la Stanford, în California, acum e în New Hampshire, la un College care se numește Dartmouth, e o școală mai mică, dar foarte bună și prestigioasă. E foarte fericită, bucuroasă de ce face, și părinții ei pe lângă ea.

I.V.: Cred că și bunicii ei acolo unde sunt. Doamna Marghit Sava și domnul Iosif Sava sunt mândri.

E.S.: Mama a avut o relație foarte specială cu ea, deci clar e foarte legată de bunica ei și o pomenește zilnic.

I.V.: Știu că vorbea în ultimii ani cum a crescut-o și cum a contribuit la creșterea ei.

E.S.: Da.

I.V.: Cu sfaturi, îndrumări, exigențe de profesor.

E.S.: Absolut.

Muzica sau zgomotul lumii? Edward Sava: „Tinerii sunt interesați de muzica clasică.”

I.V.: Una dintre cărțile lui Iosif Sava se cheamă Muzica și spectacolul lumii.

E.S.: Da.

I.V.: Crezi că azi muzica e mai tare sau spectacolul lumii? De unde vine disonanța? Zgomotul e mai puternic și astupă muzica sau muzica va triumfa?

E.S.: În continuare tinerii se duc la concerte și aici am văzut săli pline. Tata era foarte mândru de asta și era foarte fericit. Nu se pierde interesul pentru muzica clasică de la o generație la alta, cu tot zgomotul lumii care este tot mai persistent și cu tot faptul că mass-media și internetul, șamd. te disipă în tot mai multe direcții și ai mai mult timp. Totuși tinerii sunt interesați de muzică în pofida faptului că educația culturală și acolo și aici e tot mai deficientă. Da! Dar există interes în pofida unui zgomot care crește.

I.V.: Credea foarte mult în tineri.

E.S.: Și a propovăduit întotdeauna că trebuie să facem ceva să continuăm educația culturală în școli, că nu se poate altfel. Deci în lipa unei educații culturale generale, istorice șamd. muzicale, în particular, omul e mult mai sărac. Și modul în care privește lumea este sărăcit în absența unei educații culturale și tata credea foarte tare în chestia asta.

I.V.: Care e marea lecție predată de Iosif Sava?

E.S.: Cred că asta este: importanța culturii și a faptului că nu trebuie să renunțăm la ea, indiferent de cât de repede ne cufundăm în vârtejul și zgomotul lumii.

I.V.: Edward, îți mulțumesc mult pentru acest dialog. E ca un tribut adus de generația mea unui intelectual strălucit și unui om care a făcut enorm pentru a promova marea muzică și tensiunea care vine din marile idei, din întâlnirea lor. Acesta e șocul adevărat. Tensiunea dintre mințile strălucite pe care această țară le are și pe care Iosif Sava s-a străduit decenii să le aducă la microfonul Seratelor Muzicale, și la Invitații Eutherpei. În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

E.S.: Să urmărească cât mai mulți ani!

I.V.: Mulțumesc mult!