Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)

Bobsy pentru prieteni, Constantin Dinulescu pentru lumea teatrului românesc, cel mai bun Bălcescu, Hagi Tudose și Alecsandri de pe scândură, vine la microfonul Avangardei. Are 67 de ani de activitate artistică și 91 de ani de viață.

Dar pentru Constantin Dinulescu niciodată nu a fost o diferență între Viațaă și Teatru, sau Teatru și Viață, după cum o spune titlul unui volum de memorii, scris alături de Ion Moldovan, publicat în 2022. Nu are regrete, a făcut artă din libertate și pasiune, a prețuit lumea profesorilor săi ca pe a unor semizei și a încercat să convingă că nimic nu merită trăit fără iubire. Invitat la podcastul Avangarda, Constantin Dinulescu îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce iubirea e mijloc pentru supraviețuire, de ce societatea contemporană s-a dezumanizat, în ciuda pragmatismului ei, care sunt momentele de aur din carieră, dar și ce l-a durut cel mai mult, din lumea în care Caragiu, Beligan și alte numele grele ale teatrului făceau minuni pentru spectatori avizi de cultură. Un podcast filmat în intimitatea casei lui Constantin Dinulescu, pentru un dialog în care numele proprii ale Culturii leagă substantivele comune fără de care ne-am pierde individualitatea: artă, dragoste, progres, libertate. Aflăm și secretul unui mariaj de succes cu actrița Carmen Ionescu, și ce înseamnă să lași de la tine atunci când împarți viața cu Celălalt, dincolo de scenă.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:

De ce crede Constantin Dinulescu că au trecut timpurile în care mai era o doză de romantism?

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe maestrul Constantin Dinulescu. Mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea.

Constantin Dinulescu: Cu dragă inimă! Și mă bucur că a venit acum, cât încă amintirile mai sunt cât de cât vii în memoria mea, oarecum obosită.

Ionuț Vulpescu: Cum e rolul vieții? E mai greu decât rolurile de pe scenă?

Constantin Dinulescu: Aș face o precizare. Când îmbrățișăm o carieră, toți spunem, Doamne, asta este viața mea, asta mă reprezintă. De multe ori s-adeverește. De multe ori, însă, lucrurile nu sunt așa cum le vedem noi. Trebuie să vă spun că, la vremea când am intrat și eu la Institutul de Teatru, ca și alți candidați la alte facultăți, la alte universități, mai era și o doză de romantism, să-i zic eu. Era o bucurie, bucuria de face ceva pe care ai dorit de mult să-l faci. Este, cum se spune, realizarea vieții mele, pentru că odată pornit pe acest drum, nu l-am abandonat, nu m-am îndoit de el și, pe cât m-au dus puterile mele, nu l-am trădat.

Ne-am dezumanizat? Constantin Dinulescu: „Acuma, această lipsă de poezie nu e numai în lumea noastră a teatrului. Din nefericire se manifestă în toate domeniile.”

Ionuț Vulpescu: Credeți că timpurile romantice s-au dus? Nu mai sunt?

Constantin Dinulescu: Total! Acum, lucrurile sunt gândite, băi, se câștigă bine, o să ai clientelă, îți dă casă, cu totul alte norme de apreciere, care, la data aceea, în ciuda lipsurilor, pentru că eram după război, destul de recent, oamenii nu își puneau problema asta. Aveau o doză de romantism mai mare. Acuma, această lipsă de poezie nu e numai în lumea noastră a teatrului. Din nefericire se manifestă în toate domeniile.

Constantin Dinulescu și joaca cu timpul. Ceasornicar din pasiune: „mă pasiona de copil încă această migală, această grijă pentru finețe, pentru amănunt.”

Ionuț Vulpescu: Când ați știut că o să fiți actor?

Constantin Dinulescu: Să vă spun sincer, în liceu eu am terminat realul, așa se făcea atunci în cursul superior, care începea din clasa șasea, șaptea, opta. Elevul era lăsat să-și aleagă. Realul erau profesiile care țineau de matematică, fizică, chimie. Umanul erau profesiile care țineau mai mult de literatură, de ce citeam, profesori, medici. Eu am făcut realul, adică pornirile mele erau către lucruri precise. Am avut în timpul activității cât am fost activ și eu un hobby, ceasornicăria. Ei bine, mi-am ales ceasornicăria pentru că mă pasiona de copil încă această migală, această grijă pentru finețe, pentru amănunt.

La ce a renunțat Constantin Dinulescu? „Și decât să o fac oarecum, mai bine nu mai fac deloc”

Ionuț Vulpescu: Mai aveți azi pasiunea asta?

Constantin Dinulescu: Nu o mai am pentru că nici vederea și nici îndemânarea manuală nu mai mă ajută. Și decât să o fac oarecum, mai bine nu mai fac deloc. Am avut acest stil, am înotat foarte bine. În clipa în care am simțit că nu mai pot înota, am renunțat. Am dispute mari cu soția care zicea, „măi, tu nu mai mergi la mare?” „Măi, nu mai merg. Odată ce am dat divorț, divorț rămâne”. Așa și cu ceasornicăria, când am simțit că acuitatea mea vizuală și îndemânarea manuală mă trădează, am spus gata.

Semizeii lui Constantin Dinulescu

Ionuț Vulpescu: Ați vrut înainte de teatru arhitectură, da?

Constantin Dinulescu: Ăsta era compromisul pe care îl stabilisem cu tatăl meu, care mi-a fost dascăl de limba română în toți anii de liceu, adică în opt ani, cum se făcea pe vremuri liceul. El iubind teatru, făcând cu elevii. Eu, de pildă, pe Caragiale, nu l-am citit întâi, l-am văzut. Pe Victor Ioan Popa, Se face noapte, eu am văzut spectacolul, nu l-am citit. Nici nu știam să citesc. Tata mă lua la repetițiile lui cu elevii, când făcea câte un spectacol, și eu stăteam în fundul sălii, căscam gura acolo. Făceam niște acumulări de care atunci nu mi-am dat seama. Dar toate astea au căzut picătură cu picătură, așa, în suflet, și au găsit locșor acolo. Și când a fost vorba să decid, el mi-a spus, zice, „măi, tu ai treabă cu matematica, fizica, chimia”, am avut și o profesoară excelentă, excelentă de fizică și chimie, Maria Bârlan, „du-te și continuă”. Întâmplarea a făcut, ca în perioada aia de mari decizii, să cunosc o personalitate deosebită a teatrului românesc. Noi am fost trei copii la părinți, două fete și al treilea, Prâslea, eu. Și sora mea, mijlocie, a fost colegă cu Tili Caragiu. Și prin Tili s-a stabilit, așa, Tili fiind sora cunoscutului și excelentului, care a fost Toma Caragiu. Vara în vacanța mare, când stagiunea încă nu se închidea în București, sora mea mă aducea în capitală și îmi organiza vizionarea câtorva spectacole. Primul spectacol de teatru pe care l-am văzut a fost Romeo și Julieta, în montarea lui Moni Ghelerter, cu Mihai Popescu, un mare actor pe care l-am avut. Și-a terminat însă mult prea devreme activitatea, a făcut o tumoră la creier și operația nu l-a salvat. Iar Julieta era Mimi Botta, o ingenuă extraordinară. Până acum am pomenit trei nume mari, Toma, Mihai Popescu, Doamna Botta, și le pomenesc și astăzi cu emoție. Apropierea de aceste imagini ale perfecțiunii, cel puțin așa apăreau în universul meu, erau de neatins, erau semizei, atitudine pe care noi am păstrat-o și în școală.

Cum l-a meditat Toma Caragiu pe Constantin Dinulescu?

Ionuț Vulpescu: Ați avut șansa, privilegiul, să faceți pregătire cu Toma Caragiu înainte de a da examen?

Constantin Dinulescu: Eu aveam pregătit, aveam așa un repertoriu, Eminescu și un Coșbuc și el spune: „bă, știi,” cum era el așa mai abrupt în vorbire, „astea-s bune la școală, bă, nu-s la concurs la admitere. Și acolo-ți trebuie ceva cu care să șochezi.” Și într-adevăr, el mi-a dat Cântece de ospiciu, a lui Păstorel Teodoreanu, o poezie, niște versuri fabuloase pentru repertoriul unui candidat la institut. Erau cu treceri abrupte, cu râs, cu plâns, foarte complexe. Și am mai avut o poezie dată de un alt călărășan care făcea teatru, el făcea teatru la Cicerone Ionescu, la teatru de copii și tinerei. Mi-a dat Pindar, al lui Jules Truffier, o poezie în care jumătate râdeam, jumătate plângeam, pe aceeași temă. Adică erau niște versuri cu care atrăgeam atenția.

Ionuț Vulpescu: Comisia a plâns sau a râs?

Constantin Dinulescu: De râs, n-a râs, că m-au admis. De plâns, nu știu, n-au plâns să nu pară prea sensibili, trebuie să rămână lucizi. Cum să spun, era o comisie atunci, cât un stadion de spectatori. Țin minte când am intrat la admitere. Aveam 18 ani. Am dat cu ochii, știam că văzusem și câteva spectacole și pe urmă citeam. Citeam la vremea aceea, Masoff era prima vioară în biografii și în vieți de actor. Le scria cu har, că le citeai pe nerăsuflate. Și când am intrat acolo, sigur, îi mai știam din lecturile mele, din vizionările mele. Șahighian era președintele comisiei. Armean, superb, ca bărbat, cu coama leoniană, cu o voce profundă. Erau Băltățeanu. Finți, Moni Ghelerter, Aura Buzescu. Ce să vă spun, erau actori pentru încă un teatru național. Și atunci, obiceiul... Marcel Breslașu. El era rectorul institutului de teatru.

De ce a dormit Constantin Dinulescu pe un pat de campanie?

Ionuț Vulpescu: Institutul era unde e Bulandra azi, nu?

Constantin Dinulescu: La Izvor. Da, deasupra, în cele șapte, opt etaje. Și acolo era și căminul studențesc.

Ionuț Vulpescu: Ați stat în cămin în perioada aceea?

Constantin Dinulescu: Nu. N-am stat pentru că soră mea era în București și s-a sacrificat. Avea un pat de campanie. Seara îl puneam, dormeam, dimineața strângeam și doseam ca să... Că nu avea mai mult de o cameră. Că așa erau restricții mari la spațiu locativ...

Ionuț Vulpescu: Cu meditatorul dumneavoastră, Toma Caragiu, aveați să jucați după aceea în mai multe filme.

Constantin Dinulescu: Mai târziu ne-am reîntâlnit.

Machedonul Caragiu, despre care mulți nu știu

Ionuț Vulpescu: Ce avea special ca actor Toma Caragiu?

Constantin Dinulescu: Toma avea această capacitate de a transmite direct. El și pe viață. El nu vorbea așa, așa, în dodii. El spunea alb, negru. Și asta îi dădea un adevăr și un aplomb pe care publicul n-a întârziat să-l aprecieze. Fiind student în anul 4 la Conservator, înainte de înființarea în 1951 a Institutului de Teatru I.L. Caragiale, cel pe care-l știți la podul Izvor, la noi a funcționat Conservatorul Regal, care avea undeva pe Griviței sediu, dacă nu mă înșel, unde astăzi este Teatrul Dramaturgilor...

Ionuț Vulpescu: Teatrul Dramaturgilor Români, unde e și unul din sediile Muzeului Literaturii Române.

Constantin Dinulescu: Exact. Și el, în anul 4, a fost luat în distribuție la Național. Era un regizor italian, Fernando di Cruciatti, care a pus Cavalerul din Olmedo, o piesă, a lui Lope de Vega, în scenă. Și el juca sluga cavalerului Olmedo. A avut un succes fabulos. N-a rămas în București, a plecat la Constanța. El era aromân. Și îl trăgeau, cum să spun eu, firele apartenenței lui la etnia machedonă, spre Dobrogea, spre Cadrilater, unde a lăsat bunicul lui oi multe și a plâns după ele, dar nu le-a mai primit niciodată înapoi și n-a apucat nici Toma, a plecat grăbit dincolo, că poate le primea el. Și de la Constanța a venit la Ploiești ca actor mai întâi și în anul următor, numit directorul Teatrului de Stat din Ploiești, unde a jucat mult repertoriu important.

Ionuț Vulpescu: Și după aia a venit la Bulandra, dacă nu mă înșel.

Constantin Dinulescu: După ce a fost văzut de doamna Bulandra, l-a chemat urgent la Teatrul Bulandra, unde și-a încheiat și cariera.

Lecția lui Caragiu pentru Dinulescu: „Hotărârea, decizia, fără dubii pe care trebuie să o iei. Scena este total imprevizibilă. Același spectacol nu are două reprezentări.”

Ionuț Vulpescu: Ce ați învățat de la el?

Constantin Dinulescu: Domnule, cum să spun eu? Hotărârea, decizia, fără dubii pe care trebuie să o iei. Scena este total imprevizibilă. Același spectacol nu are două reprezentări. Mereu e altfel și în funcție de starea actorilor, de dispoziția lor și mai ales în funcție de compoziția publicului din sală.

Constantin Dinulescu a jucat „cu mațele în mână”: de pe scena teatrului pe targa ambulanței. Regele Lear poate să aibă hernie

Ionuț Vulpescu: V-a fost vreodată greu pe scenă? Pentru că în viața dumneavoastră era un episod care nu era în confort cu rolul, cu personajul pe care îl jucați. Îl jucați și a trebuit să vă înfrângeți o stare care era potrivnică rolului pe care îl jucați?

Constantin Dinulescu: De multe ori. De multe ori într-o carieră, care la mine s-a întins pe 67 de ani, mi s-a întâmplat să mă confrunt cu stări neprevăzute. Și ca să nu întind povestea prea mult, vreau să vă spun, și asta vreau să nu fie luată ca o dorință de a epata. E o realitate pe care am trăit-o și care răspunde într-o mare măsură întrebării dumneavoastră. S-a montat la Teatrul evreiesc. Eu am colaborat foarte mult cu Teatrul evreiesc de aici, din București. Un Rege Lear care păstrează perfect linia tragediei shakespeariene, dar care este adaptată și mai ales în final unei anume mod de a privi viața, care ține de etnie. Lucrurile trebuiau să se termine bine. Și în Regele Lear interpretat la Teatrul evreiesc, își regăsește copiii, mă rog, să termină bine. În timp ce repetam, datorită unui efort necontrolat, am făcut o pârdalnică de hernie inghinală cumplită. Și pentru că la Iași tot mă învârteam printre medici, știam cum să o reduc, așa se spune în termeni medicali, adică să o bag la loc, când ieșea prin spărtura peritoneului. Și în ziua premierei, ca naiba, ptu!, mă pomenesc că îmi iese afară și am încercat, m-am întins, m-am relaxat, am făcut.. nimic, nici nu se punea problema să le stric la oameni serbarea, premiera. Am tăcut mâlc și am jucat premiera cu mațele, nu știu dacă e termenul cel mai...

Fata lui Gheorghe Gheorghiu Dej, îndrăgostită de un actor care l-a interpretat pe Lenin

Ionuț Vulpescu: Și Regele Lear poate să aibă o hernie...

Constantin Dinulescu: Că după premiera, la ora 3 de noapte, m-a luat salvarea și m-a operat. Adică lucruri neprevăzute se pot întâmpla sute, sute și sute, pentru că, spun, în primul rând, compoziția publicului dă altă atmosferă, e ca și un ton la cor. În funcție de corectitudinea tonului, interpretarea corală va fi mai bună sau mai puțin bună. Aici publicul ne dădea la minor, astăzi cântăm în la minor, mi, mi bemol, mi bemol, mai trist, mai... Îți dădea temperatura la care, nu vă spun că am trăit momente unice, în 1959, în România comunistă, după vizita, dacă nu mă înșel, a lui Hrusciov. Aici s-ar putea să greșesc, deși mă îndoiesc.  Gheorghe Gheorghiu Dej avea o slăbiciune pentru teatru și film, dovada că fata lui preferată a făcut film și datorită ei există Buftea. Cealaltă fată, Elena, sculptoriță, s-a căsătorit cu un actor, care era la Teatrul de tineret și îl juca pe Lenin. Și probabil și faptul că îl juca pe Lenin a contribuit la...

Talentată, dar nu frumoasă: cât și ce a costat-o pe Lica Gheorghiu ca actriță? Constantin Dinulescu, detalii în premieră despre fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Ionuț Vulpescu: Ați cunoscut-o pe Lica Gheorghiu?

Constantin Dinulescu: Cum să nu?

Ionuț Vulpescu: Ați jucat împreună?

Constantin Dinulescu: Nu am jucat, dar am avut onoarea să o primesc la Iași în calitate de gazdă. Eu eram deja de ani buni la Iași și avusesem un succes bun pentru un debutant în cinematografie cu Străzile au amintiri, fusesem nominalizat la premiul cinematografiei și nu mi-au dat drumul cei de la Iași, cum să te lăsăm să pleci? Ai de jucat aici! Și am stat la Iași și am jucat și premiul s-a dus în altă parte, și datorită acestui succes, care m-a făcut oarecum cunoscut, când au venit la Iași cu Lupeni 29, cu un tren ministerial, era trenul regal, de fapt doar să schimbase sigla.

Ionuț Vulpescu: Cum se întâmplă la noi...

Constantin Dinulescu: Așa, schimbăm aceeași Marie cu altă pălărie. Am fost chemat la partid, mi s-a spus: „tovarășul, dumneavoastră o vei însoți pe tovarășa Gheorghiu, ai grijă cum te porți, să nu ceri ceva”, că de obicei oamenii profitau din împrejurările astea, se mai alegeau cu un titlu, cu ... mai ieșea ceva, și bine, pentru că, cum să spun, pomana se făcea din plin, avea de unde, nu se făcea drămuindu-se. Am primit-o pe doamna Lica Gheorghiu, îi spun doamna, dar era tovarășa; am însoțit-o, am plimbat-o prin Iași cu o mașină acătării, mi-a fost dată, avea mașina de la regiunea de partid și în felul ăsta am cunoscut-o. Era foarte la locul ei, în ciuda rangului și poziției, era...

Ionuț Vulpescu: Ca actriță cum era? Avea calități sau profita cumva de pe urma numelui tatălui?

Constantin Dinulescu: Ea a avut certe niște calități, n-a ajutat-o, iertat să-mi fie, fizicul, dar ea a avut certe calități.

Hora Unirii, în plin comunism, știută de spectatorii unei săli de teatru mai bine decât românii din ziua de astăzi

Ionuț Vulpescu: V-am întrerupt, povesteați un episod din 1959.

Constantin Dinulescu: S-a slăbit puțin atmosfera, încordarea politică, și s-a permis să se amintească de actul Unirii și pentru prima oară, după mulți ani, la Teatrul Național din București s-a jucat Povestea Unirii de Tudor Șoimaru, după care imediat și Iașiul a preluat-o, la București s-a jucat povestea... Doamne, îmi amintesc imediat, Bădilia, așa îi spunea, Marcel Anghelescu, iar la Iași a jucat Ștefan Dăncinescu. Povestea Unirii aducea, cum să spun, împrumutând din documentele istorice, etapele importante care s-au desfășurat la momentul Unirii. Apărea Negruzzi, apărea Vogoride caimacam, care încă dirija treburile Principatelor românești, și pentru prima oară, generația mea, ca și alte generații mai în vârstă, au învățat hora Unirii, versurile. Finalul piesei, după ce Cuza era ales, veneau și cântau o strofă, toată distribuția, toată suflarea din scenă, cânta prima strofă din Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției,/ Pe pământul României.

Ionuț Vulpescu: Păi și noi, când filmăm, suntem în preajma zile 24 ianuarie. Deci de ziua Unirii.

Constantin Dinulescu: Nu am făcut nicio legătură, totul mi-a venit spontan, pe cuvânt de onoare, că a fost spontană treaba. Și nu mai spun că sala la premiera de la Iași, numai pe candelabru nu erau spectatori; o invazie de spectatori... Jucată cu mult succes, eu printre colegii mei mai bătrâni, jucam pe Alecsandri, și vreau să vă mărturisesc că în final, când iertați-mă, sunt puțin cam emoționat... Cei din scenă am cântat strofa aprobată în text. Vă dați seama...

Ionuț Vulpescu: Cu voie...

Constantin Dinulescu: Cu voie de la poliție, că nu se putea altfel. Trebuia să cadă lohatca. Lohatca este cortină, în limbajul moldovenesc. N-a căzut cortina că toată sala a cântat mai departe Hora Unirii. O știau, domnule, după ani de interdicție ei știau Hora Unirii.

Constantin Dinulescu despre un spectacol din Brazilia: „nu știai dacă ăia vin să te strângă de gât sau să te felicite”

Ionuț Vulpescu: Asta era în 1959.

Constantin Dinulescu: Și au cântat și noi ne-am cam bâlbâit în scenă că nu știam versurile.

Ionuț Vulpescu: Și le știa sala.

Constantin Dinulescu: Le știa sala. Asta într-un fel răspunde indirect și la ce spuneam mai departe că niciun spectacol nu seamănă cu celălalt; un asemenea un eveniment se petrece rarisim în viața unui actor. Ei bine, am trăit acest lucru și Dumnezeu mi l-a dat și pe-al doilea. Am fost cu spectacolul lui Andrei Șerban, Trilogia antică. Am ajuns în Brazilia și am jucat la Sao Paolo și noi jucam în spații neconvenționale, câte o hală de uzină dezafectată, și pe care ai noștri... aveam tehnicienii cu noi, ai noștri, reușeau în 24 de ore să o transforme, să-i creeze punctele importante de unde se desfășura acțiunea. Am jucat cu o hală așa imensă, plină de public, iar la sfârșit nu știam, vor să ne strângă de gât, vor să ne felicite, o mare de oameni, ca pe stadion la Maracana, la meciurile lor celebre de fotbal, a năvălit urlând de entuziasm...

Ionuț Vulpescu: Asta se petrecea în anii ’90.

Constantin Dinulescu: Da, ’90, după Revoluție, încât nu știai dacă ăia vin să te strângă de gât sau să te felicite; adică astea sunt reacțiile publicului, care se răsfrâng direct asupra evoluției unui spectacol.

De ce crede Constantin Dinulescu că actorul are viață de seismograf?

Ionuț Vulpescu: Poți ca actor să ai, iată, după o carieră de 67 de ani, aceleași emoții după 67 de ani jucând un rol similar cu cele de la început când ai dat examen la institut?

Constantin Dinulescu: Cine neagă și spune că nu, minte, rămâi tot seismograf, gata să vibrezi la orice impuls emoțional. Nu există act cultural, eu spun cultural, nu numai teatral, în care emoția să nu își spună cuvântul. Este obligatoriu, obligatoriu, și n-am făcut excepție.

Ionuț Vulpescu: Spuneați că l-ați interpretat pe Vasile Alecsandri.

Constantin Dinulescu: Da!

Constantin Dinulescu: „Când Maxim Gorki a inventat realismul socialist, nu știu dacă nu cumva la noi funcționa de mult, pentru că și Baba Hârca și Coana Chirița și Barbu Lăutarul, sunt ființe adevărate, omenești”

Ionuț Vulpescu: Și este aici, în acest volum, pe care vreau să-l semnalez, de dialoguri, pe care l-a făcut Ion Moldovan cu dumneavoastră, Viață și teatru, teatru și viață, e aici un citat la un moment dat, chiar în debutul convorbirii, chiar din Vasile Alecsandri: timpul trece, ne despoaie, ca un hoț și ne lasă suspinând în urma lui, dar singura comoară ce nu ne poate el fura, este comoara suvenirurilor. Care sunt suvenirurile vieții?

Constantin Dinulescu: Suvenirurile vis-a-vis de personajul Alecsandri sunt cele ale scriitorului, care a pus bazele, a contribuit la formarea Teatrului autohton; el a scris și cântecelele lui sunt mărturie într-o perioadă în care viața culturală teatrală și cea a teatrului liric, operă, erau dominate de trupele străine, trupele italienești, franțuzești, ori el a venit și a scris tocmai într-o vreme care nu era chiar așa de, cum să spun, prietenoasă... și a avut curajul să pornim de la povești adevărate de viață, de la oamenii care trăiau și populau societatea în perioada lui. Încât atunci când Maxim Gorki a inventat realismul socialist, nu știu dacă nu cumva la noi funcționa de mult, pentru că și Baba Hârca și Coana Chirița și Barbu Lăutarul, sunt ființe adevărate, omenești, pornite și luate din modelele de viață, nu sunt plăsmuiri ale imaginației de scriitor. Încât ancorarea în realitate în teatrul românesc are totuși niște ani de vechime, și nu întâmplător, vreau să vă spun că a fost o perioadă când școala română de teatru se număra printre școlile importante din Europa, după cea engleză, după cea franceză, sau italiană.

Cu sau fără semizei? Constantin Dinulescu despre teatrul contemporan

Ionuț Vulpescu: Haideți să facem o paralelă. Ați făcut institutul în anii ’50. Ați terminat când?

Constantin Dinulescu: În ’55.

Ionuț Vulpescu: 20 de ani mai târziu ați fost și profesor la institut. Cum era institutul din perioada studentului Constantin Dinulescu față de institutul când era profesor Constantin Dinulescu? Și cu o privire spre zilele de azi.

Constantin Dinulescu: Vreau să vă spun că și-am atins ideea asta puțin mai devreme, îi priveam ca pe niște semizei! Noi, când trecea cineva din corpul profesional, pe culoarele de la Schitul Măgureanu, dacă stăteai pe scaun, săream ca un arc, ne lipeam de perete și dădeam binețe, dădeam bună ziua. Reacția noastră era cu totul și cu totul alta. Între timp, aici nu spun un lucru nou, îl știe toată lumea, învățământul românesc, cum să spun, a suferit niște transformări, și a fost împins într-o zonă în care locul pentru respect, pentru recunoașterea valorilor, nu-și prea mai găsește făgașul, plăcând de la religiozitatea cu care noi ne prezentam la cursuri... Plecând mai departe, eu când am ajuns la Iași, acolo, actorii nu spuneau „am spectacol”, ci  „oficiez”; spuneau că oficiază, pentru ei, apariția pe scenă era egală cu oficierea...

Constantin Dinulescu, critic față de educația artistică astăzi. „Eu sunt spectator tras pe dreapta. Privesc cu distanțare și, sper, că și cu obiectivism fenomenul”

Ionuț Vulpescu: Cum vedeți școala de azi?

Constantin Dinulescu: Voi primi multe înjurături din pricina acestei întrebări. Nu mai e... ceea ce astăzi este un simulacru, este o încercare timidă și nereușită de a înlocui vechea școală românească de teatru, și nu spun un om care are veleități, vrea să joace mâine, vrea să câștige bunăvoința nu știu cărui regizor. Eu sunt spectator tras pe dreapta. Privesc cu distanțare și, sper, că și cu obiectivism fenomenul. Nu mai este, e ca și cum... Domnul Vulpescu, eu m-aș apuca de vioară. Am făcut și eu în copilărie, tata cânta la vioară, „ia, mă, vioară, poate-mi înveți și tu”; și-am luat-o și vă zic că de etapa asta, ta-ra-ra-ra, n-am trecut!

Constantin Dinulescu despre profesorii de teatru astăzi: „eu nu concep ca un profesor de teatru să nu fi trecut, măcar o dată, într-un rol pe scenă.”

Ionuț Vulpescu: Dar ați cântat cu Ion Dacian pe scenă, la opera din Iași.

Constantin Dinulescu: Aia, vocal, nu la vioară, mi-a rămas pasiunea. Dar să termin povestea. Am lăsat-o. Mă atrăgea mai mult zbenguiala, cum ningea pe maidan, decât să stau 4-5 ore zilnic, să exersez, și ar fi ca și cum acum, în virtutea celor câteva ore petrecute cu vioara în mână, să mă erijez în profesor de vioară, să spun dragii mei studenți, vioara are un corp așa din lemn, rezonanță, are patru coarde cu niște cuie care le întinde și mai are și un arcuș... Asta ar fi maximul de informații, dar asta nu înseamnă că-s profesor, pentru că eu nu concep ca un profesor de teatru să nu fi trecut, măcar o dată, într-un rol pe scenă.

Timpurile în care „erau mari toți”

Ionuț Vulpescu: Care-i cel mai mare profesor cu care l-ați avut?

Constantin Dinulescu: E foarte greu să vă răspund, pentru că alegerea mea nu mai ține de spaime, de interese, toți sunt plecați de mult, dar nu știu să spun, unul era mai mare decât altul, unul era, cum să spun, îți dădea rigoarea cumplită pe care Aura Buzescu o avea în scenă; altul, ca Șahighian, dimpotrivă, îți dădea libertatea lui, îi plăceau spectacole mari, istorice, cu desfășurare de forțe actoricești, adică fiecare avea conform structurii lui interioare un apetit către un anumit mod de a se exprima teatral. Erau mari toți.

Apropiații lui Dinulescu

Ionuț Vulpescu: Dar dintre colegi de cine ați fost mai apropiat? Spuneați de Ștefan Bănică înainte să începem.

Constantin Dinulescu: Bănică, fiind un consătean, și l-am mai avut pe Mirel Dumitru Dunea, un tânăr venit de la Iași în refugiu, când s-a cedat Basarabia, o parte din populația ieșeană a fugit, unii s-au dus la Sibiu, el a ales sau părinții lui au ales Călărași. El era înclinat către comicul gros și nu era lipsit de har.

Constantin Dinulescu, îndurerat că pe casa lui Ștefan Bănică nu e o placă, ci un afiș printat la xerox, pe care se consemnează „aici s-a născut Bănică”

Constantin Dinulescu: Ștefan Bănică, nepotul domnului... i-am spus numele adineauri, Sotir, maestru sobar, pe care tot Călărașiul se bătea toamna și primăvara să-l câștige să vină să-i facă fumurile și să îi destupe soba, și locuiau pe strada Rahovei. Și poate că intervenția mea de acum e și un semn pentru Ștefan Bănică, cel de astăzi, înclinat mai mult către muzică, așa, și care dă concerte importante. Am suferit, nu mi-a picat bine în suflet. Să zic, cu câteva luni în urmă am fost la Călărași și am trecut în plimbările mele, ca să mai revăd locurile copilăriei, și pe lângă casa de care vă vorbesc, unde s-a născut Ștefan Bănică. Și am văzut, avea și geamuri la stradă, și într-un geam a pus un afiș scris la Xerox, dar mărunt așa, nici măcar nu-i scris, „aici s-a născut Ștefan Bănică”. Nu se poate... fac un apel pe calea asta la Bănică și totodată la autoritățile locale să onoreze cum se cuvine memoria lui. Dacă tot o marchezi, măcar fă-o cum trebuie.

Iașiul lui Constantin Dinulescu, locul în care i-a întâlnit pe Topârceanu și Otilia Cazimir

Ionuț Vulpescu: Ați jucat pe scena teatrului Vasile Alecsandri la Iași, apoi Radu Beligan v-a dus la București la Teatrul Național. De care teatru sunteți mai legat? De Iași sau de Teatrul Național din București?

Constantin Dinulescu: Sentimental sunt legat de Teatrul Național din Iași. Am rămas cu un anumit dor neobosit de Iașiul pe care l-am apucat eu. Iașiul astăzi arată foarte bine, urbanistic vorbind, nu știu dacă uman mai sunt valorile de atunci, când întâlneai anumiți oameni. L-am apucat trei ani pe bătrânul Mihai Codreanu, sonetistul, celebru traducător al lui Cyrano de Bergerac, despre care mulți au spus că traducerea e mai bună decât originalul, un om deosebit, de o cultură și de o poezie... Acolo l-am cunoscut pe Topârceanu, acolo am cunoscut-o pe Otilia Cazimir. Adică am întâlnit... nu mai vorbesc de oameni din alte profesii, care străluceau. Am pomenit mai înainte de profesorul Chipail, profesorul Simionescu la Politehnică, profesorul Nicolae Oblu, chirurg neurolog la Socola, de pictorul Ștefan Boușcă, un pictor socotit desuet și ținut marginalizat la vremea aia, dar care picta numai în albastru, în tonuri și de albastru dumnezeiești. Avea o siluetă de Don Quijote, înalt, subțire, trecea fantomatic așa pe străzi, nu se uita în dreapta, în stânga, dar avea un simț și nu întâmplător, unul din tablourile mele preferate din această adunătură, pe care am încercat eu așa să grupez... este acel tablou făcut de un pictor școlit la școala olandeză, cu ani mulți în urmă, 80-90 de ani, mai mult, chiar mi-a plăcut și l-am iubit pentru acest stil care mi l-aduce aminte pe pictorul Boușcă. Era compozitorul Achim Stoia, erau câțiva cântăreți deosebiți la tânăra operă înființată la Iași în 1957. Adică era o lume care te atrăgea.

A plecat la Iași pentru o stagiune și a rămas 14 ani

Ionuț Vulpescu: Sentimental sunteți mai legat de Iași.

Constantin Dinulescu: Și faptul acela că prima dragoste nu se uită. Maestrul Beligan m-a adus la București după ce eu am stat 14 ani la Iași. Spuneam că am plecat pentru 3 ani, cât dura stagiunea, și am stat 14.

Momentul în care Beligan a făcut din Constantin Dinulescu Hagi Tudose

Ionuț Vulpescu: Care e amintirea cea mai frumoasă? Momentul de glorie, o zi cu totul specială o zi specială de teatru?

Constantin Dinulescu: Doamne, o zi specială... de teatru... când s-a reluat... pfu! Am avut un spectacol, spun „am avut”, vorbind ca om care aparține teatrului, nu mai aparțin Teatrului Național, vorbesc din afară. Când Teatrul Național a avut un spectacol remarcabil cu piesa lui Delavrancea, Hagi Tudose, în care jucau Costache, Costică Rauțchi, așa, și decorurile erau făcute de Piliuță, regia de Ion Cojar, a fost un succes, și a fost unul din rolurile în care l-am văzut prima dată pe Nicolae Bălțățeanu. Era spectacol la Teatrul Armatei, se juca pe Uranus. Teatrul Armatei avea sala, care astăzi e Nottara, dar mai avea o sală pe Uranus, mai mare, unde se jucau spectacolele ample, istorice și acolo s-a jucat Hagi Tudose, și l-am văzut pe maestrul Bălțățeanu, și mi-a rămas un rol pe care mi l-am dorit. Și viața a făcut ca în timpul în care am fost chemat la Național la București, spectacolul lui Iani Cojar, cu Costache Rauțchi, să se oprească. Costache ne-a părăsit și maestrul cu flerul lui, zice, „n-ai vrea să intri tu în Hagi Tudose?” În sinea mea urlam, „da”, era o treabă grea, să vii și după Costache Rauțchi, după un spectacol croit pe Costache Rauțchi, pentru că orice regizor care montează un spectacol de-asta de amploare se ghidează și în funcție de distribuția pe care o are la îndemână. Nu o să pui Hamlet în repertoriu, când n-ai Hamlet, trebuie să îl ai pe Hamlet. Și pe urmă gândești, înotam puțin contra curentului, dar dorința și faptul că maestrul Beligan gira o asemenea propunere, mi-a dat curaj. Și fără multe repetiții, doar câteva au fost conduse de asistentul de regie al lui Iani Cojar, Georgică Ulmeni, m-a făcut să joc, să am premieră și în seara premierei, maestrul Beligan a fost prezent, și a stat tot timpul la Arlechin, simțind și el o parte din răspunderea pe care și-o asuma distribuindu-mă, redistribuindu-mă în Hagi Tudose. Și din fericire, pentru mine, lucrurile au ieșit bine. Dar a fost un moment de vârf. Pe urmă, de ce să mint, de vârf a fost momentul în care am primit din mâinile lui Mihnea Gheorghiu, care era președintele ACIN-ului, cum îi spunea, premiul pentru cea mai bună creație în urma realizării din A unsprezecea poruncă a lui Mircea Daneliuc. Mare a fost ziua în care l-am primit pe netotul ăsta mic pentru întreaga carieră.

Ionuț Vulpescu: Premiile Gopo recent.

Constantin Dinulescu: Da, pentru întreaga carieră.

Una dintre durerile lui Constantin Dinulescu: „O piesă care, citită plăcea mai mult decât văzută spectacol, ceea ce nu e în ordine”

Ionuț Vulpescu: Dar momentul cel mai neplăcut la TNB, care a fost?

Constantin Dinulescu: Tare n-aș fi vrut să pomenesc. Carierele noastre în orice domeniu nu sunt șosele asfaltate, pe care mergi cu Rolls Royce, sunt dealuri, văi, lucruri desfundate cu gropi, hârtoape, și am avut și eu, spre sfârșitul carierei, o hârtoapă, de asta, pe care a trebuit să o joc zâmbind, pentru că n-aveam încotro. Ideea era formidabilă, realizarea a fost mai nefericită, o piesă care evoca... vorbea despre oamenii Revoluției. O piesă care, citită plăcea mai mult decât văzută spectacol, ceea ce nu e în ordine. Și aș vrea să mă opresc aici.

Scena nu te iartă

Ionuț Vulpescu: De ce spuneți că cel mai mult vă displace minciuna?

Constantin Dinulescu: Pentru că scena nu te iartă, ceea ce e pe viață, poate trece neobservat, neînsemnat. Domnule, pe scenă, parcă e sub lupă, se vede tot, nu scapă nimic. Publicul te menajează, e bun și atunci când poate să fluiere, închide ochii, scapă programul jos și s-a aplecat după el, deci am pierdut momentul ăla! Nu există, zic eu, carieră, fără să mai dai și de câte o groapă în asfalt și asta pentru că poporul român este mai mult poet, uneori, decât profesionist. Aveam la Iași un cortinier, Nea Grigore, un bătrân hâtru, hâtru, dar care făcea succesul unui spectacol sau insuccesul unui spectacol. Cum trăgea el cortina, ultima cădere de cortină pe final, invita publicul să aplaude sau să rămână mai rezervat. Succesele noastre sunt așa de colective, să-i zic. Noi, zicem în glumă, lucrăm cu materialul clientului. Niciodată nu ne autodistribuim. Rar, actorii care au apărut în rolurile pe care le-au dorit ei. Când spun rar mă gândesc sus de tot, nici nu îndrăznesc le spun numele; asta făcea Laurence Olivier, asta făcea Gabin, asta făcea Peter O'Toole, noi totdeauna am fost soldați înregimentați. Dacă aspirația noastră de actor se maria perfect cu distribuirea ta în rolul respectiv, era întâmplarea fericită. Maestrul meu, Finți, care a fost inițial un membru de partid disciplinat și pe linie, mi-a spus într-o zi la curs: „măi, voi făceți-vă treaba bine acolo că indiferent dacă te doare stomacul sau măseaua, ăla care a plătit biletul vine să te vadă și vrea să te vadă în condițiile cele mai bune, nu ceda deloc ștacheta pentru că dacă la asta, la buna ta dispoziție, mai coboară și Dumnezeu din cer în scenă, atunci e marele succes”. În gura lui să spună coboară Dumnezeu...

Ziua în care Constantin Dinulescu a știut că Dumnezeu coboară în scenă

Ionuț Vulpescu: Ați simțit că Dumnezeu coboară în scenă?

Constantin Dinulescu: Da, am simțit și am fost fericit, când am simțit că respiră cu mine odată și în clipa aia am știut că sunt alături de mine.

De ce crede Constantin Dinulescu că lumea de astăzi nu mai are iubire?

Ionuț Vulpescu: Cartea aceasta se încheie cu un îndemn, al dumneavoastră, iubiți-vă, iubiți-vă, ca să putem supraviețui. Lumea de azi nu mai are iubire?

Constantin Dinulescu: Nu. Lumea de azi are interese, este o lume pragmatică, în care iubirea e un cuvânt desuet. Îi găsește cu greu loc în viața și activitatea noastră. Și spun iubiți-vă, pentru că sistemul ăsta competițional, lipsit de bucuria lăuntrică de a oficia, cum spuneau cei de la Iași, duce la ranchiună și e și împotriva Bibliei. Spune să nu râvnești bunul altuia; duce la râvna lucrului celuilalt și asta nu e bun și nu e dătător de bucurie de creație. Creația trebuie să fie ceva sfânt și atunci când o atingi măcar cu un deget, este zi, mare zi memorabilă, zi care rămâne pentru toată restul vieții, impregnat pe cortex. Era la Iași un mare actor, dincolo, Miluță Gheorghiu era pe zona lui de vodevil, de fapt a fost ultimul actor de vodevil, ultimul actor autentic de vodevil pe care l-a avut teatrul românesc. Era un actor, domnule, cu vitalitate și cu putere de concentrare neobișnuită, Ștefan Dăncinescu. Ștefan Dăncinescu, care l-a jucat, l-a interpretat pe Matei Millo cu asemenea dăruire, că deși trecuseră când am ajuns eu acolo ani buni de la premieră și epuizarea seriei de spectacole cu piesa respectivă, lumea încă vorbea despre realizarea lui. Astea sunt rolurile care trec dincolo și de ținerea de minte, trec dincolo și de uzanțe, trec dincolo și de politețe. Domnule, valoarea absolută trebuie recunoscută și trebuie să ne plecăm în fața ei. Indiferent de unde vine, Iași, Vaslui, București sau Focșani.

Constantin Dinulescu pentru public, Bobsy pentru oamenii din teatru

Ionuț Vulpescu: Cine v-a zis Bobsi pentru prima oară?

Constantin Dinulescu: Ha! Dom'le asta este o poreclă, una care îmi vine din copilărie. La Călărași exista o formație de fotbaliști, un club F.C. Călărași, și una din vedetele echipei era Bobeacă. Bobeacă, de ce îi spunea așa? Că lumea îi striga când fugea, „hai cu boaba!”, er INTER, erau alte repartiții pe posturi, și el fugea bine, trăgea bine și au zis Bobeacă. Și eu, copil, ducându-mă la meci și căscând gura, veneam acasă și ziceam că a dat Bobeacă una... și sora mea de care am vorbit cu Tili Caragiu, mi-a zis Bobeacă, și din clipa aia, Bobeacă! Lumea la teatru, dacă spui Constantin Dinulescu, le spune și nu le spune ceva, dacă spui Bobsy, a, da! Bobsy, da, sigur îl știu, a rămas, împământenit.

Sir Constantin Dinulescu. Rețeta pentru un mariaj de succes: să fii la margine

Ionuț Vulpescu: Soția dumneavoastră, actrița Carmen Ionescu, spune că pentru mine Constantin Dinulescu este un sir. Sigur că e foarte personal, dar de ce credeți că sir? De ce v-a spus așa?

Constantin Dinulescu: Eee, mă încurajează, probabil că, nu probabil, așa este. Relațiile noastre, indiferent că la un moment dat am avut puncte de vedere diferite, totdeauna foarte urbane, probabil că de aici i-a venit, totdeauna am știut să las de la mine, să trec cu vederea. Teoretic, când discutam o problemă, și ea avea altă opinie, o lăsam pe ea să spună ultimul cuvânt, că e mai ușor să fii pe margine, să spui că, uite bă, ăla nu joacă bine fotbal, mai greu e să intri pe teren să joci fotbal. Dar face parte din arsenalul mijloacelor acelora de a menține o căsnicie în stare bună, de funcțiune.

Constantin Dinulescu, fără regrete: „Mi-e greu să spun că mi-am dorit un anume fel de viață”

Ionuț Vulpescu: După o viață, după o carieră importantă în teatru și în film aproape 70 de ani,  puteți spune retrospectiv că aveți viața pe care v-ați dorit-o?

Constantin Dinulescu: Mi-e greu să spun că mi-am dorit un anume fel de viață, timpurile pe care le-am parcurs au fost atât de mobile, atât de neașteptate, că nici nu mai știi...

Ionuț Vulpescu: Regretați ceva din ce ați făcut?

Constantin Dinulescu: Nu regret, pentru că n-am făcut nici forțat, nici din interese. Ăsta era mersul istoriei. Un lucru pe care nu l-am făcut, dar îmi pare bine că nu l-am făcut, este că nu m-am împrietenit cu niciun mahăr de partid să merg la vânătoare sau la pescuit. De-aia un prieten al meu de la Iași, doctorul Gheorghiță spunea: „bă, tu ești un lup singuratic, tu nu ataci în haită.” Nu, atac eu, dacă pot, bine, dacă nu mă-ntorc și-mi ling rănile în bârlog.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult că m-ați primit în bârlogul dumneavoastră. Mulțumesc pentru acest dialog și aș vrea în final să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Constantin Dinulescu: A fost o vreme când, în concepția mea, colegii care scriau memorii despre viața lor, despre trecerea lor prin teatru, făceau ceva ce mi se părea forțat și eu spuneam, „domnule, fiecare să facă ceea ce știe, pentru care s-a pregătit. Noi ne-am pregătit să jucăm, să jucăm, nu să scriem!” Astăzi, la adăpostul experienței de atâția ani, recunosc că am greșit profund, pentru că oricât de neînsemnată ar fi informația pe care o transmiți, nu se poate undeva în noianul ăsta de informații să nu existe și câteva lucruri adevărate și utile pentru a reconstitui o epocă trăită. Acum socotesc alături de cei chemați să scrie istoria teatrului românesc, acei care sunt chemați să consemneze desfășurarea în timp a teatrului românesc, își găsesc loc și micile noastre virgulițe, care eventual pot fi găsite într-un volum de memorii. Fiecare am avut câte ceva inedit de spus și dacă acel ceva este consemnat și pus acolo e și el un fir de nisip în construcție.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc foarte mult!