Pocăitul. Anti-poveste de Ziua Copilului

Foto Ciprian Apetrei

Nu mai conta demult cum îl cheamă. Gheorghe. De când se aflase că familia lui trecuse la un cult neoprotestant, nimeni nu ştia la care, i s-a spus, simplu, Pocăitul. Era o mână de copil, slab şi la fizic şi la învăţătură.

Într-o clasă a copiilor de elită, o clasă bună, cum se spunea pe atunci, era ca o pată de murdărie. Fiecare ştia despre celălalt ce îi sunt părinţii, aşa se stabilea rangul social. Aşa îi aprecia şi învăţătoarea, aşa se luau premiile şi vorbele bune.

 - Ce este tata? era întrebarea care deschidea sau nu poarta privilegiilor, reale sau simbolice.

Doctor, profesor, inginer. Acestea erau răspunsurile corecte, aceştia erau părinţii care întotdeauna eleganţi, zâmbitori şi darnici cu învăţătoarea. În funcţie de rangul şi averea lor, copiii se diferenţiau, cu răutate, unii pe alţii. Cu o excepţie, băiatul unei vânzătoare la Alimentara. El nu era deranjat de faptul că ceilalţi copii râdeau de el, sprijinindu-se pe părinţii lor cu facultate, pentru că era singurul care avea tot timpul acasă portocale şi Pepsi. Sau cel puţin aşa spunea.

Pocăitul nu avea ce răspunde. De aceea stătea în ultima bancă. Tatăl său era un beţiv, care trecea câteodată, împleticindu-se, prin curtea şcolii, o ţintă numai bună pentru pietrele colegilor săi. Care se distrau teribil, cu puţină minte a vârstei, de omul în toată firea care nu reuşea să se ferească, îi înjura şi încerca, inutil, să îi prindă. O răzbunare pe lumea adulţilor, a învăţătoarei care îi bătea cu rigla, a părinţilor care îi băteau cu cureaua. Aproape în fiecare zi, tatăl său putea fi întâlnit sprijind un chioşc mizerabil, cu tărie ieftină, care era în drumul dintre şcoală şi staţia de autobuz. Adică în traseul spre casă a majorităţii celor din clasa sa.

Mama sa era femeia de serviciu a şcolii. Într-o clasă în care copii se lăudau cu noul televizor color, mai târziu cu colecţia de suprize Turbo sau, regele neîncoronat al răsfăţaţilor, cu un video, singura lui avere era o geantă jigărită, verde închis, cu aspect militar. Din pachet de la americani. Asta îi diferenţia pe pocăiţi, primeau pachete din America. Niciunul dintre copii nu ştia ce înseamnă exact asta. Toţi erau mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât el. Dar, aşa auziseră de la părinţi, că nu este bine să fii pocăit. Şi să primeşti pachete din America. Nimănui nu i-a tecut prin cap să îl întrebe ce sunt aceste lucruri. De fapt, probabil că nimeni nu vorbea cu el. Toţi îl luau, însă, permanent, în bâză.

Printre alţii din clasă, persecutaţi pentru că erau graşi, ochelarişti sau slabi la învăţătură, era, de departe, considerat cel mai prost. Şi toate se strângeau în acest nume, în acest stigmat fără nicio noimă: Pocăitul.

Din când în când, după ore, colegii îl fugăreau şi pe el cu pietre prin curtea şcolii. Îl salva, de obicei, mama sa, de care se temeau toţi copii. Femeia de servicu, veşnic încruntată, trăgând după ea un teu enorm, pe coridoarele nesfârşite ale şcolii generale. Care lăsa în urmă o suprafaţă lucioasă şi lipicioasă, pe care elevii de-abia aşteptau să o calce în picioare. Greu de crezut că a scăpat vreunul dintre băieţi neplesnit de învăţătoare sau de director pentru că murdărea, de-al naibii, coridorul proaspăt spălat. Cei mai lenţi de picior şi-au luat-o pe spinare, cu mătura, chiar de la femeia de serviciu. Când îşi scotea copilul din mâinile colegilor, care urlau în cor :

 - Pocăitul, pocăitul! şi jucau fotbal cu geanta sa, îi întreba pe aceştia cu lacrimi de furie în ochi :

 - Ce aveţi cu el? De ce îi ziceţi aşa? Cu ce v-a greşit?

Nimeni nu îşi bătea capul cu vreun răspuns. Era pocăit, sărac, învaţa foarte prost, era urât îmbrăcat, nu era de ajuns? Plus pachetele din America.

După foarte mulţi ani, unul dintre aceşti copii, răsfăţat atunci, foarte bine îmbrăcat, hrănit cu tot ce se putea mai bine de pe piaţa gri a cunoştinţelor, care făcea pregătire pentru admiterea la liceu cu cei mai buni profesori din oraş, l-a reîntâlnit pe Pocăit.

Nu l-ar fi recunoscut niciodată. Era într-o piaţă de vechituri, când l-a strigat cineva pe lume, râzând :

 - Nu mă mai ştii tu pe mine, dar eu te-am recunoscut imediat. Nu te-ai schimbat prea mult. Sunt eu, Gheorghe, mă strigaţi voi Pocăitul.

Îi îngheţă şira spinării. În faţa sa se afla un om îmbătrânit, cu cearcăne enorme şi nişte riduri adânci. Îşi aduse aminte, fulgerător, de beţivul din curtea şcolii. Fostul lui coleg arata mai îmbătrânit decât părinţii săi. Ca să îi evite ochii, îi privi mâinile. Erau zbârcite, pine de bătături. Murdare, mâini de om care munceşte fizic.

- Tu ce mai faci, continua fostul coleg, ce ai ajuns?

Îşi ridică, năuc, privirea către el. Retrăia toată răutatea neghioabă din copilărie. Ar fi dat orice să dispară de acolo, să se volatilizeze din faţa acestui om, care îl privea, însă, cu prietenie. Reuşi să îşi descleşteze dinţii:

- Profesor. La un liceu de aici, din oraş. Tu? se trezi întrebând ca un prost, simţind că aşteaptă ca celălalt să îl fugărească pe el cu pietre. Le-ar fi acceptat fără să fugă, mult mai uşor decât simpatia evidentă cu care era întâmpinat.

- Trebuia să ajungi bine, tu ai fost dintr-o familie bună şi ţi-a plăcut să înveţi. Eu lucrez la domnu’ ăsta, aici, la tarabă, îl mai ajut când are nevoie. Sunt mulţumit. Poate ne mai vedem, când treci pe aici.

- Sigur, minţi el, înspăimântat de gândul revederii.

Îşi strânseră mâinile. Pocăitul cu fermitate şi bucurie, mâna sa era însă încleştată şi tremurândă, în acelaşi timp. Plecă cu toată ruşinea celor patru ani de şcoala generală în spate. Dintre ei doi, Pocăitul ajunsese un sfânt. Urban.

Poate că, din America, în pachet, primise două aripi de înger. În familiile bune, pe atunci, nu se găsea aşa ceva.