Uniunea are o iarnă foarte grea în față

Vremurile pe care le trăim nu au precedent după al Doilea Război Mondial. Această stare de lucruri a fost subliniată și în alte ediții ale Euromonitorului. După o criză financiară globală (izbucnită în 2008), care a lăsat urme adânci, a urmat pandemia ce a erupt în 2020, apoi s-a intrat într-o tranziție energetică dificilă generată de nevoia de a combate, prin trecerea la energie verde, efecte grave ale schimbărilor climatice, o tranziție ale cărei costuri au fost exacerbate de invadarea Ucrainei. Un puseu inflaționist puternic se simte în economia globală.

Oamenii, în pofida acestor evenimente extreme, a crizei costului vieții, caută să mențină, acolo unde se poate, ceea ce înseamnă o viață cât de cât normală.

Războiul din Ucraina a determinat o criză umanitară și cauzează distrugeri enorme în această țară, a provocat un nou val mare de refugiați, consumă nenumărate resurse, istovește economii, societăți; efectele se simt, mai mult sau mai puțin, în întreaga lume.

Ororile războiului din Ucraina trebuie să ne facă să apreciem mai bine valoarea păcii ca bun public. Cei care cunosc istorie, între care unii chiar au trăit o mare parte din viața lor în secolul trecut, își dau seama că Uniunea Europeană (UE) este în primul rând o construcție politică, care a avut menirea, poate în primul rând, să stăvilească gânduri și propensiuni revanșarde, războinice, accente de xenofobie, rasism și șovinism, din etosuri naționale – să promoveze respectarea normelor de drept internațional în relațiile dintre state. Se uită prea ușor că cele două războaie mondiale din secolul XX au pornit din Europa.

Uniunea se confruntă cu mari șocuri

UE se confruntă cu mari șocuri, ce îi testează la maximum rezistența/reziliența, coeziunea, spiritul de solidaritate. Merită să fie punctat din nou ceea ce formează un context global complicat și tensionat, plin de riscuri și marcat de incertitudini „radicale” (cum ar spune Mervyn King): consecințe economice și de securitate ale războiului din Ucraina, criza energetică (ce implică o suire dramatică a prețului relativ al energiei – cu efecte distribuționale masive între state și în interiorul acestora), inflație înaltă persistentă, înăsprirea condițiilor financiare, care lovește mediul de afaceri și cetățenii, o criză alimentară ce se simte acut mai ales în țările sărace, fragmentarea sistemului economic global și regionalizare a lanțurilor de aprovizionare și, nu în cele din urmă, efecte ale schimbărilor climatice ce sunt devastatoare pentru cetățeni și economii. În privința schimbărilor climatice sunt de notat rapoarte tot mai alarmante ale instituțiilor internaționale, ale multor experți, luări de poziție frecvente ale lui Antonio Gutteres, secretarul general al ONU – care nu contenește să afirme că ne vom scufunda toți dacă nu ne vom trezi la timp, declarații ale președintelui SUA, ale unor lideri europeni și de pe alte continente, pe același ton.

Vremurile de acum sunt caracterizate de acutizarea confruntărilor și riscurilor geopolitice, pe fondul rivalității în creștere între SUA și China, ca puteri globale, al războiului din Ucraina, care a zdruncinat în plus o ordine internațională ce era oricum subminată de mersul evenimentelor din ultimele două decenii. Siguranța, înțeleasă în termeni tehnologici, economici (inclusiv prin furnizare de bunuri esențiale pentru viață), militară, capătă proeminență și în discursuri ale unor lideri din sistemul financiar. Fiindcă una este să amintești de nevoia de reziliență a sistemelor financiare, ce privește riscuri sistemice (inclusiv atacuri cibernetice) și altceva să extinzi această noțiune la siguranța într-o accepție amplă. Astfel, la o recentă conferință bancară la Berlin (18 noiembrie, a.c.) Cristine Lagarde, șefa BCE, apreciază că „siguranța” se profilează ca preocupare înainte de eficiență; ea a menționat totodată importanta lanțurilor de aprovizionare regionale, sigure, nevoia de „autonomie”. Când de la vârful BCE se spune așa ceva este de meditat. Janet Yellen, secretarul american de finanțe, aprecia în același mod perspectiva sistemului economic internațional.

De-globalizarea, intrarea în prima linie a considerentelor geopolitice și de securitate, echivalează cu o fragmentare a lumii economice globale, cu mai mulți poli de putere și de gravitație – deoarece economia globală nu se va mișca numai în virtutea rivalității în creștere între SUA, ca sistem liberal și China, ca sistem politic autocrat.

De-globalizarea este acompaniată de „întoarcere spre interior” și în societăți deschise (în democrații), de o inerentă implicare mai mare a statului în economie, de relocalizare de industrii, mai ales a celor care susțin puterea tehnologică și militară a unui stat (vezi și Dăianu, 2017 și 2021).

Criza energetică obligă la o reformă a pieței energiei în UE (formarea unei uniuni energetice, deși, cum arată mersul Uniunii Bancare (UB), procesul poate fi lent și incert), cere reglementări adaptate pe această piață, o decuplare (fie și temporară) a prețului la electricitate de costul marginal al gazului – în condițiile în care Federația Rusă a folosit gazul ca mijloc de retorsiune. Reforma pieței energiei trebuie să aibă în vedere și dificultățile de finanțare a unor furnizori (utilități publice), confruntați cu creșterea foarte mare a prețului energiei și care au mari probleme de lichiditate.

UE are provocări și în politica de vecinătate, dincolo de sprijinul necesar acordat Ucrainei și Moldovei, altor țări. Situația din Balcani este îngrijorătoare și tensiuni acumulate pot conduce la noi conflicte violente. România are de jucat un rol important în politica de vecinătate a UE. Și pentru această rațiune, opoziția unor state membre ca România să intre în Schengen este un pasiv pentru UE, lovește în spiritul de solidaritate și coeziunea Uniunii, în interesele sale comune de securitate. România nu trebuie să fie un simplu tampon, buffer geografic, pentru alte state din UE.

Evoluții economice

Contextul schițat mai sus se reflectă în evoluții economice: inflație înaltă persistentă, încetinire economică și spectrul recesiunii pentru unele economii, cost al creditării în urcare rapidă, piețe financiare nervoase, sistem bancar umbră încă slab reglementat și care amplifică riscuri sistemice, etc.

Unele țări europene au încetinire economică evidentă, iar altele sunt deja în recesiune. În numeroase țări inflația a urcat la cote nemaivăzute în ultimele patru decenii (ex.: Germania, Regatul Unit). În zona euro inflația anuală a suit în octombrie la peste 10 la sută. În asemenea condiții BCE și alte bănci centrale au ridicat ratele de politică monetară considerabil, chiar dacă acestea sunt încă considerabil negative în termeni reali. Băncile centrale țin cont de faptul că șocurile sunt prevalent pe latura ofertei. În plus, băncile centrale au în vedere expectații inflaționiste pe termen mediu, iar acestea nu dau semne ca ar fi dezancorate. Piețele financiare așteaptă ca Fed să urce rata principală către 5 la sută în 2023; BCE a crescut și ea ratele de bază în mod semnificativ în acest an, dar ține cont de aspecte ce privesc construcția incompletă a zonei euro și gradul foarte diferit de îndatorare a statelor membre. Atât Fed cât și BCE au demarat QT (quantitative tightening, ca proces invers față de QE, relaxarea cantitativă), adică absorbție de bază monetară din sistemul financiar – o „normalizare” a politicilor monetare, care însă poate accentua crize de lichiditate (sudden stops) pe anumite segmente ale piețelor. Unele bănci centrale (BCE, de pildă) consideră că o recesiune în sine nu asigură scăderea decisivă a inflației, că este nevoie de un policy-mix care să includă mijloace de susținere a ofertei – pentru UE gândul duce la Planul European NGEU de redresare și reziliență și alte măsuri specifice.

Inflația înaltă de acum este preponderant de tip cost-push, deși în SUA se poate vorbi de un program fiscal excesiv. Deoarece șocuri pe latura ofertei pot continua în viitor din cauza penuriei, sau accesului limitat la materii prime de bază (ex.: materiale utilizate in sectoare industriale de vârf) a aduce inflația la cca. 2 la sută în câțiva ani poate fi un obiectiv irealizabil. Intervin în ecuația scăderii inflației și dinamica demografică, de-globalizarea (regionalizarea fluxurilor comerciale și de producție), care pot alimenta creșteri de costuri.

Inflația în țările nou intrate în UE (după 2004) este substanțial mai înaltă; aceste țări importă inflație având economii în general mici (cazul țărilor baltice, cu nivele de peste 20 la sută) și sunt puternic dependente de aprovizionare de energie din exterior. Băncile centrale din țări din Europa centrală și de răsărit, care nu fac parte din zona euro, au urcat preventiv, în cadență rapidă, ratele de politică monetară în încercarea de a stăpâni expectații inflaționiste și de a atenua șocuri induse de mișcările Fed, mai ales. Se poate considera că, pentru ele, un nivel al ratelor de politică monetară în jur de 7 la sută poate fi aproape de un nivel de „echilibru” (ce nu stimulează inflația și nici nu ar accentua o încetinire economică) admițând că așteptările inflaționiste sunt sub control și că traiectorii de scădere a inflației la o singură cifră în 2024 sunt realizabile (ratele de politică monetară din Ungaria, considerabil peste 10 la sută în prezent, sunt legate de tensiuni mari pe piața valutară din acea țară). Dar acest nivel de „echilibru” (neutral) ar fi în mișcare întrucât volatilitatea și incertitudini sunt extreme.

Economiile din UE revelează trăsături de „economii de război”, cu bugete publice tensionate adânc și cu modificări în compoziția cheltuielilor, cu mai multe resurse pentru apărare și alte urgențe, politici sectoriale ce țin cont de interese de securitate și imperative tehnologice, de criza energetică. Planul European NGEU trebuie să fie adaptat la criza energetică și provocările legate de războiul din Ucraina. în Polonia, de pildă, sunt planuri evocate în media de a duce cheltuielile pentru apărare la 5 la sută din PIB în anii viitori; Grecia are, actualmente, un nivel al acestor cheltuieli de peste 3 la sută din PIB, ce ține de vechiul contencios cu Turcia – în țările baltice și România cheltuielile de apărare sunt peste 2 la sută din PIB, în timp ce media din UE este sub 2 la sută din PIB.

Statele devin mai active în economie, dincolo de inclinații ideologice ale partidelor care guvernează. UE se adaptează condițiilor de război și criza energetică având totodată în față o iarnă foarte complicată pentru cetățeni. Este un fapt încurajator că rezervele de energie neregenerabilă au fost refăcute în UE pentru această iarnă.

În UE, există o dezbatere privind reforma regulilor fiscale, care să țină cont de noi provocări și lecțiile crizei datoriilor suverane – când s-a acționat prociclic și neglijându-se „efecte de revărsare” (spillover effects), de a proteja investiții publice ce pot facilita tranziția energetică și creșterea competitivității. Pași înainte s-au făcut, dar nu s-a ajuns încă la un consens privind o „capacitate fiscală” comună (idee susținută de Consiliul Fiscal European și unele consilii fiscale naționale, de FMI și diverse centre de analiză), chiar dacă embrioni pentru acest instrument de stabilizare există în finanțarea NGEU prin emisiuni de obligațiuni comune. Aici este vorba în esență de mecanisme și instrumente de partajare a riscurilor.

Falimentul EXT (platforma de tranzacționare de criptoactive), ce poate cauza contagiune pe piața acestor active (avuseseră loc și alte falimente, fraude în acest an) arată cât de periculoasă este reglementarea slabă, sau lipsa de reglementare a piețelor financiare. Episodul emblematic EXT pe piața de criptoactive a fost precedat în 2020 de un alt colaps zgomotos, al procesatorului de plăți Wirecard. Și în acel caz s-a văzut ce înseamnă o supraveghere defectuoasă a piețelor financiare. Să sperăm că ceea ce încearcă de ceva timp Gary Gensler la șefia SEC (Securities and Exchange Commission) în SUA, sau ceea ce se face la nivelul ESMA în UE și în alte autorități europene de reglementare (inclusiv la nivel național), va da roade.

Evoluții economice în România

Creșterea economică în semestrul 1 din acest an a fost de peste 5 la sută față de perioada corespunzătoare din 2021, dar încetinire s-a văzut în semestrul 2, creșterea anuală fiind probabil să se situeze între 4,5-5 la sută în acest an. Diverse prognoze internaționale și interne văd creșterea economică din 2023 în diminuare, la 1,5-2,5 la sută (CE, 2022a; FMI, 2022a). Inflația a săltat mult în 2022 și va fi consemnat probabil la finele anului un IPC (indice al prețurilor de consum) de cca. 16 la sută; IPC ar fi fost probabil peste 25 la sută în lipsa schemei de plafonare a prețurilor la gaze și electricitate.

Inflația „surpriză” ajută consolidarea bugetară în 2022 prin reducerea în termeni reali a unor cheltuieli permanente. Este esențial că așa-numitele one-offs (diverse scheme de sprijin temporar pentru cetățeni și companii) să nu se permanentizeze, să fie puse de acord cu mersul economiei și veniturile bugetului public și este bine să fie țintite (să se adreseze celor mai vulnerabili). O nepermanentizare nu semnifică că bugetul public nu va mai avea funcție de redistribuție, care să atenueze costuri sociale și economice, mai ales pentru cei vulnerabili. Consolidarea bugetară va continua și în 2023 dacă vor fi ținute în frâu cheltuielile bugetului; conform strategiei fiscal bugetare pentru 2023-2025, ținta de deficit bugetar pentru 2023 este de 4,4 la sută, care este foarte ambițioasă

Deficitele externe sunt o problemă majoră dat fiind că deficitul de cont curent merge către 9 la sută din PIB în 2022 – față de cca. 7 la sută în 2021 (BNR, 2022). Este drept că a avut loc o deteriorare importantă a termenilor schimburilor comerciale (terms of trade), proces consemnat însă în majoritatea țărilor din UE, în zona euro; important este sa nu avem scădere în continuare a finanțării non-generatoare de datorie externă, care probabil va fi în jur de 50 la sută în acest an). Unele prognoze anticipează o diminuare a deficitului de cont curent în 2023 (CE, 2022a). PNRR poate ajuta economia românească să devină mai competitivă, să se insereze mai avantajos în lanțuri de producție regională. Avem nevoie însă și de măsuri de politică industrială, ca și în domeniul agriculturii

Fondurile europene (CFM și PNRR) au o importanță extraordinară în condițiile extrem de vitrege din acești ani: împreună cu resursele proprii, sau atrase, din buget (care finanțează cheltuieli de capital), banii europeni pot duce investițiile la peste 6 la sută anual în mod constant. Banii europeni ajută și balanța externă a României, o protecție în plus la presiuni valutare, atacuri speculative. Fondurile europene sunt singurul piston contraciclic de anvergură; cumulate ele ajung la mai multe procente de PIB anual – în 2023 ar fi cca. 18 miliarde euro, adică peste 7 la sută din PIB (inclusiv resurse din CFM precedent) (Consiliul Fiscal, 2022). Dar nu este simplu de atins dezideratul unei absorbții înalte a resurselor europene din cauza unor slăbiciuni instituționale.

Băncile trebuie să se implice mai mult în economia reală, să ajute capitalul autohton, iar o bancă de dezvoltare ar juca un rol important în promovarea parteneriatelor public private. Este bine că băncile sunt bine capitalizate și au lichidități importante. Și este binevenită dorința BNR de a prelua protecția consumatorilor de servicii financiare.

Geopolitica a dominat reuniunea G20 de la Bali

Cineva ar putea întreba de ce această introducere acordă atenție chestiunilor globale, în loc să se concentreze strict pe probleme ale UE. Explicația este simplă: necazurile și „muncile” Uniunii derivă din schimbări profunde în spațiul global, în fenomene globale, în diverse conflicte. Este și motivul pentru care reuniunea de la Bali a G20 a avut o importanță aparte pentru lume, pentru UE. Din nou ar putea ridica din sprâncene unii dacă se reliefează dialogul dintre SUA și China. Faptul în sine, că președintele Joseph Biden și președintele Xi Jinping s-au întâlnit în fruntea a două delegații, că au discutat aproape trei ore are multă semnificație. Președintele american a subliniat în mod public că dialogul între cele două țări trebuie să fie „permanent, direct, instituționalizat”, pentru a ține cont de provocări globale – schimbări climatice, pandemii, riscuri de securitate, non-proliferare și utilizarea de arme nucleare. De partea americană a fost reiterat dialogul pe baza principiului „one China policy” (ce are obârșie în mutarea strategică făcută de președintele Richard Nixon, asistat de consilierul de securitate națională și, apoi secretarul de stat, Henry Kissinger, cu aproape jumătate de secol în urmă), dar au fost evocate și „linii roșii” (redlines). În timp ce ambele state condamnă amenințarea cu arme nucleare, competiția geopolitică, tehnologică și economică va continua între ele și va implica utilizarea inteligenței artificiale, explorări spațiale (ambele state au misiuni de anvergură în spațiu), restricții la transferul de tehnologie înaltă, etc.

SUA și China vor avea o relație structurată probabil pe două trasee: (i) abordarea unor probleme globale, unde ar opera o logică de colaborare; (ii) competiție, confruntare geopolitică și sistemică (ca sisteme diferite, în principal de guvernanță politică).

Unele voci vorbesc de un al treilea război mondial deja în desfășurare (ex.: Nouriel Roubini); este o dramatizare verbală a unor tendințe foarte îngrijorătoare, vital fiind să se evite extinderea de confruntări militare de mare amploare. Războiul din Ucraina arată și faptul că nu avem aranjamente de securitate în Europa. Această situație explică o repoziționare în curs a NATO, desfășurarea de noi dispozitive de apărare pe flancul estic (ex.: în Polonia și România), aderarea Suediei și Finlandei la această alianță militară, o sporire majoră a cheltuielilor de apărare și descurajare a agresiunilor.

Lumea economică globală se va împărți probabil în două mari „blocuri”, dar „zidurile” nu pot fi etanșe – un „război rece” între SUA și China este imaginabil, dar poate avea conotații diverse având în vedere nevoia de a aborda provocări globale, de a preveni posibile catastrofe. Există două mari puteri geopolitice și strategice, SUA și China, la care se adaugă UE ca putere economică, Rusia ca putere militară; alte state cu resurse mari (ex.: India) intră în acest tablou în care relațiile economice vor fi marcate de preferințe și afinități geopolitice și ideologice, de alianțe mai mult sau mai puțin statornice între unele state.

Lupta pentru controlul resurselor strategice, vitale pentru securitate (ce înseamnă și diverse materiale critice), va fi aprigă, chiar dacă o competiție tot mai intensă pe baza noilor tehnologii va defini lumea de mâine. Este o lume în care inteligența artificială vine cu oportunități imense, dar și cu pericole nu mai puțin mari. Nu este clar dacă UE este pregătită pentru confruntarea în domeniul tehnologiilor de vârf, al industriilor viitorului. UE încearcă însă, prin politici industriale și în domeniul inovării, să recupereze din decalaje, sa obțină o anumită autonomie strategică.

Schimbările climatice sunt o amenințare existențială: COP27

La ultima reuniunea ONU dedicată schimbărilor climatice, COP27, cu alte prilejuri, Antonio Guterres, a făcut apel la responsabilitatea liderilor politici din țările cele mai mari pentru soarta generației actuale, a celor viitoare având în vedere dinamica emisiilor de carbon; deja ținta de 1,5 la sută de limitare a creșterii față de perioada preindustrială nu mai este fezabilă. Compromisul la care s-a ajuns la aceasta reuniune este sub așteptări având în vedere dinamica schimbărilor climatice.

UE este angrenată în efortul de tranziție energetică, chiar dacă războiul din Ucraina și criza energetică lovesc cumplit economiile europene. La COP27, SUA au avut o voce puternică prin președintele Joseph Biden și este bine că s-a decis crearea unui fond special de compensare pentru statele cele mai sărace.

Din păcate, ca și în controversele privind pandemia, sunt nu puțini negaționiști, vocali în diverse medii publice, care contestă rolul activității umane în emisiile de carbon. Disprețul față de ce arată știința, ideologizare dusă la extrem, slăbesc eforturile de a mobiliza resurse într-un „război” pe termen lung, de supraviețuire a specie umane.

Termin aceste rânduri amintind ca Nicholas Georgescu Roegen, matematician și statistician de origine română, numit de Paul Samuelsson „economist între economiști”, a fost unul dintre cei care au examinat în mod analitic problema echilibrului între activitatea economică și Natură, pe fondul epuizabilității resurselor de care dispune planeta (vezi și „The Entropy Law and The Economic Process”, New York, Pergamon Press, 1970). Aceasta nu semnifică însă blocarea dezvoltării economice, ci reciclare de resurse, apel la utilizarea chibzuită a resurselor non-regenerabile, folosirea de resurse regenerabile, schimbări în modul de viață care nu alterează însă calitatea vieții. Este de menționat că Georgescu Roegen a fost conducătorul de studii de doctorat al lui Herman Daly, cel care a dezvoltat conceptul de steady state economy (economie sustenabilă).

Generația de acum nu are dreptul să aibă o atitudine de genul „apres nous le deluge”, după noi potopul.