„Plimbări nostalgice prin Ploieștiul de altădată”, un nou volum colectiv despre „orașul aurului negru”

Sunt bucuros să anunț apariția unei noi cărți despre Ploiești. Volumul Plimbări nostalgice prin Ploieștiul de altădată este cel de-al optulea dintr-o serie coordonată de Marius Bâzu, proiect care a a început în 2017, cu câte un volum anual. Sunt multe de scris despre orașul supranumit, mai în glumă, mai în serios, "cel mai frumos oraș urât din România". Amintiri personale, evocări ale unor personalități, mărturii istorice, volumul este un mozaic al timpurilor prin care ploieștenii au trecut. O colecție ușor de citit și folositoare celor interesați de istoria orașului. Cartea este disponibilă gratuit, în format electronic.

Legat de acest nou volum, coordonatorul Marius Bâzu ne-a declarat: „Cel de-al optulea volum colectiv al seriei despre Ploiești și ploieșteni (inaugurată la 22 martie 2017) conține 11 texte semnate de 11 autori (un autor semnează două texte, iar un text are doi autori). Ca de fiecare dată, alături de autori care au mai publicat în această serie, sunt aduși unii noi. În volumul din acest an, 5 din cei 11 autori sunt debutanți în echipa acestui proiect.

Cele mai multe texte conțin amintiri despre Ploieștiul anilor ʹ50-ʹ70. Primele două merg mult mai în urmă, pentru că sunt povești de familie, una dintre ele începând chiar din secolul al XIX-lea, deci putând deveni o sursă pentru istoria Ploieștiului.

Ne bucurăm că am reușit să respectăm tradiția pe care am creat-o, aceea de a scoate un volum în fiecare an, dovadă că interesul pentru trecutul acestui oraș este încă viu. Ne arată aceasta și faptul că, de exemplu, volumul colectiv apărut în 2023 a avut până acum aproape 1000 de descărcări de pdf-uri, deci putem presupune că numărul cititorilor e chiar mai mare, pentru că pdf-urile circulă cu ușurință prin email.

Mai mult, avem deja câteva promisiuni de colaborare pentru 2025, concluzia fiind că ne dorim să continuăm!”

Vă oferim, cu accordul autorilor, câteva fragmente din carte:

„Un loc pe care îl frecventam destul de des era zona Gării de Sud, unde se afla și cinematograful „CFR”. În zona cartierelor Mihai Bravu sau Dorobanți ajungeam când mergeam la biserica „de care aparțineam”, mergând pe strada Karl Marx (azi, Buna Vestire). Tot pe strada Karl Marx mergeam până la restaurantul „Pomul Verde”, de unde se ajungea la stadionul Petrolul sau la Palatul Pionierilor și la muzeul Petrolului (singurul din țară și unul dintre puținele din Europa.)

Amintindu-mi de muzeul Petrolului, mi-a revenit o mare supărare/mâhnire, anume de ce nu mai există acel patriotism local legat de locul unde lucrezi și trăiești? Nu înțeleg de ce nu se fac cunoscute particularitățile Prahovei, ale Ploieștiului. De ce nu se fac emisiuni TV și filme despre Ploiești, despre lucrurile care au fost aici și în zonă.

Îmi aduc aminte în aceste momente de faptul că la mică distanță de Ploiești, pe drumul național către Brașov, trece paralela 45N. Aici s-ar putea organiza un mare parc turistic „PARALELA 45”, care nu ar fi departe de mari orașe, de capitală (din cartierul Drumul Taberei sunt doar 82 de kilometri), de Valea Prahovei etc. Acest mare parc ar putea fi vizitat de turiști români și străini. Aici s-ar putea construi un mare monument cu globul pământesc și paralela 45 a pământului. Tot aici s-ar putea ridica restaurante, buticuri cu specific românesc, eventual o mare sală de spectacole, unde să fie aduși seara turiști de la hotelurile din București, Brașov, de pe valea Prahovei etc. Bineînțeles că parcul ar trebui să dispună de mari parcări, inclusiv pentru autocare. La o anumită ora de seară, autocarele ar putea să aducă turiștii de la hoteluri și să li să prezinte jocuri populare românești foarte antrenante (și, slavă Domnului, avem destule), să li se servească mâncăruri românești etc. De asemenea, tuturor li se poate elibera un certificat că au traversat Paralela 45 N a pământului. Și multe altele.

La sfârșitul anului 2023, la un post de televiziune a fost emisiunea „America Expres”, în care a fost prezentat și punctul turistic de la Ecuator (din Ecuador), loc pe unde trece Ecuatorul (poza de mai jos este facuta la monumentul de la Ecuator, privind către Est; piciorul stâng este in emisfera nordică, iar piciorul drept, în emisfera sudică). Orice organizator sau întreprinzător poate revedea emisiunea TV și se poate inspira de acolo.

Într-un mic prospect ar trebui să se prezinte marii oameni ai României (care au adus omenirii multe invenții și alte fapte, ca de exemplu că PRIMA RAFINĂRIE DIN LUME a fost înființată la Ploiești (la bariera Râfov) în anul 1856, că prima producție de țiței a lumii (consemnată de statisticile internaționale) a fost în România în anul 1857 etc.

Autoritățile ploiestene ar mai trebui să ridice la intrările în oraș (eventual, în sensurile giratorii care deja există) câte o sondă de extracție scoasă din uz (sonde vechi sunt multe în regiunea Ploieștiului, de unde s-ar putea prelua și monta). Alte orașe au montat la intrare ambarcațiuni/vapoare (Constanța), avioane (Buzău) etc.”

„Chiar la colţul străzii Elena Doamna cu Câmpinii se afla Sanepidul, unde an de an, la începutul lui septembrie, toţi profesorii din regiune erau adunaţi pentru controlul plămânilor. Vis-à-vis era o farmacie veche, într-o clădire interesantă ca stil, bănuiesc Stil Românesc.

Imediat după ea, un pic mai retras faţă de stradă se afla un cinematograf, fostul „Fantazio”, numit în anii comunismului „Victoria”.

Strada următoare era Vasile Lupu. Aici se afla Școala Nr. 2 de Băieţi, unde mama mea a fost o vreme scurtă directoare, cam prin anii 1950-51. Mergând în susul străzii, dai de clădirea Poliţiei. De aici am primit actele de plecare în străinătate în anul 1981.

În colţul străzii, spre Câmpinii, era o căsuţă cochetă, unde pe vremea copilăriei mele se afla un Lacto-Bar, numit „Doina”. Aici se putea mânca un minunat șnițel de pui si o mămăliguță pufoasă cu unt si brânză de vaci.

Lactobarul și-a mutat firma mai spre centru în anii următori, numită acum „Restaurantul Lacto-Bar”. Mica clădire era pe diagonală cu Catedrala Sf. Ion.

În anul zece după 1800 fusese ridicată o bisericuţă de lemn, care n-a rezistat prea bine anilor. Ortodocșii din cartier, români, bulgari, sârbi au strâns mână de la mână și au ridicat între 1841-42 o nouă biserică, de data aceasta din cărămidă. După Război a crescut numărul vocilor celor care cereau construirea unei mari clopotniţe și a unei catedrale în cinstea celor ce și-au dat viaţa pentru ţară în primul război. Proiectul clopotniţei fu încredinţat arhitectului Toma T. Socolescu, care a ridicat și alte vestite construcţii din Ploiești, ca Halele Centrale, Palatul de Justiţie, clădirea Socolescu, cea a fostei cofetării „Scufiţa Roșie” din centru și altele.

Piatra de temelie fusese pusă de viitorul rege Carol al II-lea. Construcţia turlei de 55 m a fost finisată în 1942, în stil neo-bizantin. Până în 1966 puteai vedea turla catedralei de departe, chiar din centru. În acel an s-a hotărât dărâmarea clădirii cu turlă din colţ și a magazinului de biciclete și motociclete de-alături, ca în locul lor să fie ridicat un bloc înalt, numit “La 7 etaje”, bloc care obturează vederea spre biserică.”

„Coada era și un loc de socializare, care era distractivă pentru copii. La fabrica de pâine de pe Colinei, de cealaltă parte a bulevardului Republicii, era chiar o încântare coada la pâine caldă. Coca fierbinte se mânca pe drum spre casă, chiar dacă era din făină albă foarte procesată, de care astăzi ne ferim. Dar, atunci, după ore la coadă, mirosul ei te atrăgea ca friptura pe motanul Tom, din desenele animate. Sâmbăta dimineața era timpul lor, după școală se fugea acasă, pentru cele cinci minute de desene pe săptămână.

Tot în fugă se mergea la orice fel de joacă. Copilăria fermeca cele două cartiere care făceau schimb de locuri. Cornete trase din țevi de plastic, ruble jucate cu bidoane goale de ulei de mașină, datul zăpezii cu lopata și datul pe derdeluș. Acesta era în curtea bisericii, ascunsă, între timp, în spatele unui bloc rotund. Am avut șansa să văd, pentru o scurtă perioadă de timp, de la balcon, orașul până la Gara de Vest. Apoi se vedeau doar blocurile din față. Distopia comunistă avea o dimensiune imagistică foarte importantă. Uniformitatea griului se așternea peste culorile amestecate ale trecutului. Chiar ascunsă după un bloc, înghesuită de altele, rămasă ciudat pe vârful unui mic deal, biserica și-a păstrat rolul social. Oamenii îi treceau pragul de sărbători, veneau să „treacă pe sub masă”, iar derdelușul era cel mai bun loc de joacă iarna.

După ce strada Oilor, devenită Gheorghe Doja, a avut doar blocuri, pe ea au apărut șinele de tramvai, o noutate la Ploiești. La inaugurare oamenii s-au înghesuit să se plimbe cu noul mijloc de transport. Apoi a fost descoperită o eroare, iar două garnituri au rămas în mijlocul sensului giratoriu, câteva luni. Piața avea un design foarte frumos, giratoriul uriaș era plin de flori, iar pe centru treceau liniile de tramvai. Acesta părea să fie predestinat ca loc de parcare pentru simbolul epocii noi.

Hazul popular a reacționat imediat, și locul a fost botezat la „Două Tramvaie”, poreclă care se mai aude și astăzi. Este și un restaurant cu acest nume. Șinele de tramvai au fost schimbate, dar pe ele circulă, la fel de încet, tramvaie care erau vechi de când au fost aduse în oraș, după Revoluție, din fosta Germanie de Est.

Biserica este acum plină, duminică de duminică. Bețivii merg la terase elegante, și obiceiul lor și-a mai pierdut din tristețe. În parc a apărut o statuie uriașa a lui Mihai Viteazul, parcările au înghițit locurile de bătut mingea dintre blocuri, iar copiii nu își mai strigă din stradă părinții, le dau mesaj pe telefoane fără fir.”

Volumul poate fi descărcat gratuit de aici: Plimbări nostalgice prin Ploieștiul de altădată