Pledoarie pentru Aura României

Tragedia aviatică din Munţii Apuseni ar putea fi scânteia. Nu pentru revolte şi nici măcar pentru demisii. Ci o scânteie pentru trezirea conştiinţelor. Şi mai ales pentru solidarizarea celor două Românii.

România celor încă activi, dar care se urăsc cu o duşmănie crâncenă din tabere adverse, respectiv România celorlalţi, mai mulţi, dar şi mai obosiţi, România absenţilor care nu mai cred în nimic pentru că nici măcar nu le mai pasă.

Aurelia Ion, tânăra care şi-a pierdut viaţa cu lacrimile îngheţate pe obraz este imaginea tragică a României. S-a născut în democraţie, acum 23 de ani. Şi a crescut în acelaşi timp cu Noua Românie. Un copil al tranziţiei care până la clipa fatidică a învins singură o soartă şi nişte vremuri potrivnice, reuşind să-şi împlinească visul.

Intrată în viaţă fără prea multe şanse, dar cu disperarea de a reuşi pe care o cunosc numai cei care au pornit de jos, cu mâinile goale, bazându-se doar pe propriile forţe, pe o ambiţie de fier şi pe o dorinţă sinceră de a face bine, Aura a devenit un simbol.

Un simbol al tinerilor care muncesc din greu pentru a reuşi. Al tinerilor care îşi iubesc ţara, urmând cariera medicală şi cea militară. Un simbol al celor care preţuiesc viaţa. Un simbol al României tinere care se chinuie să renască dintre ruinele fumegânde provocate de cei care se joacă de prea mult timp cu focul. 

În munţii Apuseni, împreună cu Aura, împreună Adrian Iovan s-a prăbuşit România. Dacă pe Aura nu a salvat-o nimeni, oare putem să-i salvăm ţara a cărei uniformă militară a îmbrăcat-o cu mândrie, cu drag şi cu speranţă?  

Cine oare poate salva România? Răspunsul cel mai simplu ar fi noi, toţi. Dar practic, cine ne uneşte pe noi toţi? Care este punctul de inflexiune în care se pot întâlni şi uselişiti şi băşişti şi indiferenţi şi absenţi?

Să fie un lider, o grup de lideri, o atitudine, o nouă mentalitate? Dacă ar fi să fie un lider, sau mai mulţi lideri, cum ar trebui să arate el/ei?  Un om decent, un om cult, cu echilibru şi caracter, un om care să convingă înainte de orice prin iubire de ţară, umanitate, raţiune şi competenţă?  Dacă nu un lider, atunci să ne salveze o nouă atitudine şi o nouă mentalitate?

Au trecut 24 de ani de la schimbarea de regim, iar rezultatul este că jumătate din populaţia ţării a abandonat treburile cetăţii, iar cealaltă jumătate se confruntă într-un război dur care parcă ne distruge pe toţi. Cei 20.000 de tineri frumoşi care au mărşăluit paşnic toamna trecută pe bulevardele Bucureştiului au oferit o rază de speranţă. Poate că ea nu a dispărut, confiscată de tot soiul de radicali ameţiţi cu fumuri anarhiste.

Tabloul neputinţei şi revolta legitimă trebuie să aducă ceva bun din această tragedie. Altfel, blazarea, neîncrederea, cinismul şi egoismul ne vor descompune încet-încet identitatea şi speranţele.

Eu cred că Aura României nu s-a stins. Iar România Aurei se poate regăsi după această dramă cumplită. Depinde însă de fiecare dintre noi. În special de cei cărora, până acum câteva zile, nu le mai păsa de nimic.

P.S. Mulţumesc colegilor de la Gândul pentru titlul unui articol de astazi – Aura României – care m-a inspirat în scrierea acestor randuri pe care le public pe blogul Adevărul.