Cum oprim sărbătoarea extremiştilor, musulmani şi creştini deopotrivă?

Din colflictul extremistilor pierd moderatii.

Atacul terorist macabru de la Paris a provocat o reacţie emoţională puternică pentru că este fără precedent prin implicaţiile simbolice pe care le are în contextul unui conflict al civilizaţiilor care se profilează la orizont de ani buni.

Un astfel de atac este ultimul lucru de care mai avea nevoie o Europă deja zguduită de avansul mişcărilor politice de extremă dreapta. Într-o perioadă în care ideologile etnocentriste ale extremei drepte se răspândesc în forţă la nivelul maselor, călărind frica de străini şi clădind superioritatea de grup, de etnie, de religie,  tragedia din inima Parisului riscă să fertilizeze rapid terenul opţiunilor izolaţioniste şi conflictuale. Problema este că de pe urma conflictului extremiştilor, pierd doar moderaţii încă majoritari.

Urmarea? În locul unei societăţi globale a progresului în care circulăm liber, ne cunoaştem şi începem uşor-uşor să ne înţelegem unii pe alţii, am putea reveni la situaţia de prizonieri ai unor insule izolate, ancoraţi adânc în mâlul preistoric al unor mentalităţi retrograde în care judecăm valorile altora exclusiv în raport cu propria cultură pe care o considerăm, evident, criteriu unic de apreciere a adevăratelor valori.  

Etnocentrismul naşte monstri. Şi în lumea musulmană şi în cea creştină. Dacă globalizarea este astăzi o certitudine, cu toate mişcările de populaţie pe care le presupune, trebuie să ţinem cont de realitatea simplă că pe orice teritoriu pot convieţui, mai devreme sau mai târziu, oameni de etnii diferite, care împărtăşesc religii aflate la vârste diferite. In urmă cu 300 de ani, blasfemia se pedepsea cu moartea în Franţa, iar inchiziţia îi ardea pe rug pe eretici. Secolele au trecut, iar creştinismul evoluat până la punctul în care nu mai există astăzi nicio mişcare fanatică organizată care să omoare în numele lui Hristos.

Islamul înca nu a ajuns la această fază. Iar asta este realitatea a lumii actuale în care trebuie să trăim. În secolul XXI se comit crime îngrozitoare în numele religiei islamice sau mai precis a unei  interpretări eronate a acestei religii de grupuri minoritare, dar deloc deglijabile de oameni. S-au scris deja biblioteci întregi despre cauzele care duc la radicalizare în regiunile musulmane mai sărace sau mai bogate, dar şi în statele europene cu minorităţi musulmane importante. Dincolo de aceste cauze, realităţile ne ajung din urmă şi ele ne arată un lucru foarte simplu: dacă nu reuşim să moderăm relaţiile dintre noi, dacă deschidem larg uşile falşilor profeţi ai urii din toate taberele, riscăm o schimbare ireversibilă a modului nostru de viaţă.

Putem să apărăm o libertate de expresie absolută, dar un asemenea deziderat nu este decât o pretenţie ipocrită. O astfel de libertate absolută nu exista! Avem astăzi legi care pedepsesc, de exemplu, derapajele antisemite. Iar aceste reguli au aparut în urma unei tragedii umane petrecute acum 70 de ani. În zilele noastre apar alte tragedii umane. Şi trebuie să găsim soluţii pentru a modera, pentru a împaca diferenţele pentru a nu permite escaladarea unor conflicte periculoase la scară civilizaţională.

Oricât de mult sunt deranjate vocile idealiste, realitatea dură a lumii de astăzi este că în Parisul cosmopolit sau în Lodra cosmopolită sau, de ce nu, într-un Bucureşti cosmopolit, pot trăi pe acelaşi etaj oameni pentru care divinitatea este o chestiune relativă şi oameni pentru care divinitatea este esenţa existenţei. Dacă cei doi nu găseasc un punct comun în care să se întâlnească, să se respecte reciproc, să înveţe unul despre altul şi să evolueze împreună, conflictul este inevitabil.

Lumea se schimbă permanent, iar civilizaţia câştigă tocmai prin inventarea de reguli formale sau informale, dedicate noilor realităţi. Alternativa este până la urmă simplă. Fie recunoaştem această situaţie şi ne reglementăm mai bine spaţiul comun de convieţuire, fie clamăm drepturi şi libertăţi absolute, asumându-ne un conflict etnocentrist sângeros. Iar alegerea trebuie sa o facem cu toţii. În curând, nimeni nu va mi fi scutit de o asemenea opţiune.

Eu personal prefer prima variantă pentru că în acest fel există o şansă ca vârstele celor două religii să se egalizeze, iar fanaticii musulmani să fie izolaţi, să fie tot mai puţini şi să dispară în timp, aşa cum s-a întâmplat cu fanaticii creştini. Varianta a doua, a conflictului, nu va face decât să ne izoleze în sptaţiile noastre strâmte, alimentând puterea lorzilor războiului religios cu tot răul pe care îl provoacă.

Dacă de pe urma atacului terorist-extremist din Franţa vor câştiga alţi extremişti, eventual grupurile şi politicienii de extremă dreapta, războiul începe deja să fie pierdut de noi toţi cei moderaţi, iubitori de pace şi bună înţelegere care suntem deja victime colaterale.