Pentru neuitare

0
0
spectacol cei ce nu uita

Înainte de orice, înainte de a aprecia dacă e unul bun sau mai puţin bun, se cuvine spus că „Cei ce nu uită”, spectacolul realizat pe un scenariu propriu de Gavriil Pinte la Teatrul “Regina Maria” din Oradea, e unul absolut necesar.

Necesar deoarece sunt parcă prea multe indicii că am început să uităm ceea ce s-a întâmplat în anii comunismului în România, ba chiar să scuzăm unele fapte. Iar între a ierta şi a scuza diferenţa e una ce depăşeşte aria semanticii. Am cam început să uităm noi, cei ce am trăim o parte mai mare sau mai mică a celor 50 de ani de comunism, iar cei ce s-au născut odată acei ani încheiaţi şi nu au simţit pe propria piele ce a însemnat experimentul totalitar nu ştiu nimic, ori nu vor să ştie nimic, ba chiar sunt ajutaţi să nu ştie nimic, în primul rând din cauza felului în care e azi predată istoria României în şcoală, dar şi din pricina modului în care prea mulţi dintre noi ne “reevaluăm” experienţele, trăirile, durerile de odinioară şi ne denaturăm amintirile. Nu neapărat din mauvaise conscience ci, fiindcă dezamăgiţi de ceea ce ne oferă prezentul, ne scapă parcă prea uşor şi cam iresponsabil acel cumplit, cumplit de nedrept, de mincinos, de pernicios “era mai bine înainte”.

Cei ce nu uită e un spectacol de conştiinţă civică. Care vrea să ne spună că nu era nicidecum bine înainte. Că nu avea cum să fie bine câtă vreme acel înainte a fost unul al crimei, al terorii şi al lipsirii de libertate. A absenţei oricărei libertăţi. În primul rând, a suspendării libertăţii de gândire.

Proiectându-l, gândindu-l, scriindu-l şi apoi montându-l, Gavriil Pinte l-a dorit mai mult decât un exerciţiu de memorie sau de rememorare. A vrut să facă din el şi unul de implicare. Nu ne-a cerut să fim numai martori, ci şi părtaşi la suferinţă. A vrut ca preţ de două ore, două ore şi ceva cât durează reprezentaţia concepută în trei acte fără pauză între ele, sau, mai exact, în trei timpi, să retrăim experienţa carcerală. Să ne simţim noi înşine deţinuţi politici, să refacem nu doar mintal, ci şi fizic şi emoţional ceea ce au trăit cei ce s-au opus comunismului şi care au plătit pentru asta nu cu ani, ci cu zeci de ani de închisoare, de tortură, de bătăi şi de foame, de umilinţe. Ani la capătul cărora a venit împăcarea cu sine şi cu  Dumnezeu. Ani la sfârşitul cărora victimele comunismului nu cer răzbunare, ci doar dreptate. O dreptate ce încă li se refuză. E vorba despre cei ce au fost arestaţi, anchetaţi, torturaţi, lichidaţi numai fiindcă erau ţărani ce au încercat să se opună colectivizării ori care i-au ajutat pe rezistenţii din munţi, dându-le o bucată de pâine sau ascunzându-i o oră sau o noapte.  Despre cei ce au fost arestaţi, anchetaţi, torturaţi, lichidaţi doar pentru culpa de a fi făcut parte din elita politică şi intelectuală a României de dinainte de comunizarea forţată impusă de sovietici, ca urmare a marii împărţeli de la Yalta, împărţeală parafată nu numai pe un şerveţel, ci şi pe Tratatul de pace de la Paris. Despre cei ce au fost arestaţi, anchetaţi, torturaţi, lichidaţi numai şi numai pentru că le-a scăpat o vorbă nelalocul ei şi au avut nenorocul de a fi “turnaţi”.

spectacol cei ce nu uita

Gavriil Pinte a intenţionat să refacă tragedia individuală a unor oameni, ca şi tragedia unei ţări aruncată la câini.  O tragedie inspirată, hrănită de “învăţătura marxist-leninistă”, ordonată de Stalin şi pusă în practică, pe tărâm românesc, nu doar de comunişti de import, nu numai de alogeni, ci şi de români. Agenţii din linia întâi ai comunizării forţate a ţării s-au numit Ana Pauker, Pantiuşa Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, dar şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici.

Ce se întâmplă concret în cele două ore de spectacol? Mai întâi ni se cere să aşteptăm în foaierul Teatrului. O aşteptare ce evocă teroarea psihică la care au fost supuşi cei ce, în anii ’50, aşteptau, ca la adăpostul întinericului, să apară maşina neagră, Volga sau Gaz-ul Securităţii, spre a-i duce la Rahova, în arestul Miliţiei sau al Securităţii, în inchisorile de la Sighet sau de la Aiud, de la Râmnicu Sărat ori de la Piteşti, la Canalul inventat nu din raţiuni economice, ci spre a da spor operaţiunii de exterminare în masă, numai şi numai pentru că au refuzat să se alăture gândirii oficiale, să spună şi să creadă că lumina vine de la Răsărit, că “Stalin şi poporul rus/ Libertatea ne-au adus”, că Moscova e centrul Universului, că acolo e farul gândirii înaintate. Cei ce nu au cântat cu destulă convingere Cantata lui Stalin.

 Mai apoi întrăm în grija unei “tovarăşe de nădejde” care ne cere să intrăm. Suntem înregistraţi şi fotografiaţi, primim un număr şi o cartelă de masă. Parcurgem un traseu labirintic punctat de gardieni care ne cer să privim. La dreapta sau la stânga. Privim precum deţinuţii de odinioară prin vizetă. Vedem portretul lui Lenin, cele ale lui Marx, Engels şi Lenin, într-altă parte zărim o carte şi o pereche de ochelari, altundeva o maşină de tocat carne.

Ajungem pe scenă şi aşteptăm. Aşteptăm din nou. Venirea celorlaltor spectatori, a celorlaltor numere. Pe scenă se mişcă aparent haotic doi Îngeri cu veşminte murdare, rupte, în dezordine. Vedem plimbarea de seară a deţinuţilor legaţi la ochi şi cu picioare grele. Vedem şi suntem agresaţi de veselia păgână, zgomotoasă şi parcă falsă a activiştilor de partid, a securiştilor, a gardienilor. Ei rostesc, strigă ba lozincile vremii, ba versurile lozincarde ale Ninei Casian, ale lui A. Toma, Dan Deşliu sau Maria Banuş. “Porniţi înainte, tovarăşi, pe drumul marii biruinţi!” În vreme ce oamenii regimului ne reamintesc ce înseamnă să fii comunist, ce înseamnă “să fii Partidului oştean”, deţinuţii ne împărtăşesc suferinţa lor, dar ne şi confruntă cu adevărul ruşinos că Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a refuzat să le recunoască tragedia şi să condamne comunismul. Un  torţionar trece periodic prin scenă, împingând o masă de tortură, afişând un zâmbet sadic. Apare şi un fost judecător, un fost “tovarăş de drum”, care, devenit “nesigur”, a fost condamnat. Ni se reaminteşte ceea ce s-a numit reeducare sau experimentul Piteşti.

Suntem apoi chemaţi să urcăm în camioane militare. Gardieni vigilenţi ne iau în primire, fac riguros apelul. Trebuie să fie siguri că suntem toţi. Că nu le-a scăpat nici unul. Doar suntem numere şi nu oameni. Nu le scapă nici să îi terorizeze pe deţinuţii legaţi cu lanţuri şi care sunt împreună cu noi. Cei care la ducere, dar şi la întoarcere rostesc versuri azi binecunoscute, versuri la început nescrise, ci transmise graţie alfabetului Morse, memorate, transmise mai departe şi care i-au ajutat pe deţinuţi să supravieţuiască mintal, să nu cadă victimă nebuniei. Să continue să fie oameni.

spectacol cei ce nu uita

Ajungem la destinaţie, ni se cere să coborâm şi de departe zărim o groapă deja săpată, pregătită din vreme. Auzim muzicanţi, vedem dansul grotesc, orgisiac, animalic al securiştilor şi activiştilor. Vedem o crimă cu lăutari. O crimă satanică.

Readuşi la Teatru, la priveghiul unuia dintre zecile, sutele de mii de morţi din anii “obsedantului deceniu”, asistăm la confesiunea torţionarului care cere îndurare. La spectacolul grotesc al activiştilor şi securiştilor ce s-au identificat cu teroarea. O teroare ce s-a transformat în nebunie.

Cţnd totul părea să se fi terminat, primim încuviinţarea de a părăsi scena. Parcurgem din nou labirinticul metalic, iar dacă aruncăm o privire prin vizeta celulelor, îi descoperim acolo pe activiştii şi securiştii de odinioară. Nu fiindcă ar fi fost condamnaţi, nu pentru că ar plăti fărădelegile comise. Ci pentru sunt prizonierii propriilor obsesii. Sărută portretul lui Stalin. Continuă să îi divinizeze pe Marx, Engels şi Lenin.

Indiscutabil, Cei ce nu uită are un impact emoţional considerabil. E greu să crezi, chiar dacă ai citit multe dintre memoriile şi jurnalele foştilor deţinuţi politici, că toate acestea s-au întâmplat aievea. E greu de suportat adevărul că torturile şi crimele au fost puse în practică de oameni, nu de animale. Că aceşti oameni au fost nu doar “de import”, ci şi români ce şi-au pus conştiinţa şi inima în cui şi şi-au exterminat semenii, conaţionali.

Dar când emoţia s-a mai atenuat, când criticul revine la misiunea lui de judecător al unui produs care teatru fiind trebuie evaluat şi după reguli de natură estetică, nu se  poate să nu bagi de seamă că ar mai fi fost de lucru la scenariu, că acesta e parazitat de repetiţii şi de momente expozitive. Că spectacolul însuşi ar fi suportat un plus de concentrare. Că reprezentaţia a început greu şi că s-a ‘’încălzit” nu chiar foarte uşor. Că pe alocuri a fost “tehnică” şi nu incandescentă. Observi toate acestea pentru că în teatru, în artă, contează deopotrivă şi ceea ce spui, dar şi cum spui. Or, la acurateţea acestui cum ar mai fi fost de lucrat.      

Teatrul Regina Maria din Oradea- CEI CE NU UITĂ- Un scenariu de Gavriil Pinte; Regia artistică şi ilustraţia muzicală: Gavriil Pinte; Scenografia:Roxana Ionescu; Cu: Dania Ţincă, Ion Ruscuţ, Anca Sigmirean, Sorin Ionescu, Alin Stanciu, Angela Tanko, Emil Sauciuc, Ion Abrudan, Tiberiu Covaci, Ciprian Ciuciu, Răzvan Vicoveanu, Tiberiu Covaci, Mirela Lupu, Anda Tămăşanu, Eugen Neag, Andreea Gabor, Alina Leonte, Denisa Vlad, Şerban Borda, Andrei Gliga, Igor Lungu, Sebastian Lupu, Alexandru Rusu, Radu Tudor; Data premierei: 27 septembrie 2013 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite