Peisajul după bătălie

Acum rămân trei întrebări fără răspuns. Prima este dacă acest „Război de 12 zile” l-a transformat pe Donald Trump sau dacă a fost doar o paranteză pentru el.

În sfârșit, a adoptat un ton mai dur față de Vladimir Putin. Și-a moderat tonul față de Alianța Atlantică și partenerii europeni. S-a declarat chiar deschis la furnizarea de scuturi antirachetă Ucrainei. Uneori, la fel ca toți cei care l-au precedat în perioada postbelică, cel mai imprevizibil dintre președinții americani pare să se erijeze în lider al democrațiilor occidentale, dar trebuie să țină cont de baza sa izolaționistă și dorește în continuare să pună Europa în genunchi în ceea ce privește comerțul. Nu se știe încă care dintre cei doi Trump va câștiga și nici ce va decide Benjamin Netanyahu.

După ce a învins toți subcontractanții regionali ai Iranului și a câștigat un război pe care l-a declanșat singur, el poate alege să continue să guverneze cu extrema dreaptă sau să formeze o nouă coaliție cu centrul-dreapta și stânga.

În prima ipoteză, el continuă curățarea etnică în curs în Cisiordania și Gaza, se îndreaptă spre anexarea teritoriilor ocupate, îndepărtează orice perspectivă de apropiere de Arabia Saudită și se va confrunta, fără îndoială, cu tensiuni serioase cu Casa Albă, care visează mai degrabă la un Orient Apropiat pașnic.

Dacă ar alege a doua opțiune, ar accepta un armistițiu în Gaza, a cărui guvernare ar negocia cu palestinienii și țările arabe, ar obține eliberarea ostaticilor, și-ar asigura posibilitatea de a câștiga următoarele alegeri și ar reuși în cele din urmă să facă uitate amploarea crimelor de război pe care și le-a permis de la 7 octombrie.

Aceasta este ipoteza pe care logica ar impune-o, dar nu știm, la fel cum nu știm care este bilanțul real al bombardamentelor asupra siturilor nucleare iraniene. Dacă îl ascultăm pe Donald Trump, nu ar mai rămâne nimic. Dacă îl credem pe Ali Khamenei, centrifugele sale ar fi suferit doar câteva mușcături de țânțari. Amândoi mint, desigur, pentru că minciuna este o armă de război la care trebuie să se recurgă pentru a înșela inamicul, pentru a transforma o înfrângere într-un simplu eșec sau un succes într-o victorie totală.

În război, minciuna este regula, dar adevărul este că Iranul dispune în continuare de oamenii de știință care i-ar permite să se doteze cu bomba, dar că tocmai a pierdut esențialul mijloacelor care i-ar fi permis să o facă pe termen scurt sau mediu.

Așadar, întrebarea nu este cine minte mai mult, președintele sau liderul suprem, ci care este raportul de forțe creat în Iran de aceste bombardamente și dinamica pe care le-au declanșat.

Deocamdată, puterea arestează în masă presupuși spioni, torturează și execută. În toată țara, atmosfera s-a înrăutățit brusc, dar această dictatură nu va mai putea să-și concentreze forțele pentru a impune voalul femeilor care îl resping în masă de când militanții săi au ucis, în urmă cu trei ani, o tânără care avea o șuviță de păr prea vizibilă. Mai mult ca niciodată, teocrația va trebui să se împace cu această majoritate covârșitoare a țării, constituită din femei și tineri, și, în același timp, va trebui să încerce să înlocuiască religia cu naționalismul ca liant al unității iraniene.

Imperativul nu va mai fi salvarea unui regim, ci împiedicarea prăbușirii acestuia odată cu colapsul țării. Prioritatea nu va mai fi bigotismul, ci lupta împotriva inflației și căutarea de noi aliați, acum că Iranul nu mai poate conta nici pe vechii săi aliați sirieni, libanezi și palestinieni, nici pe Rusia, care l-a abandonat în plin.

Pentru că au lăsat să se vadă slăbiciunile acestui regim, loviturile date programului nuclear ar trebui să accelereze evoluția către un pragmatism mai mare. Democrația nu este la colțul străzii. Represiunea nu va înceta în curând, dar în interiorul regimului, apoi în universități, în regiuni și în întreaga societate, se pot deschide dezbateri care să creeze treptat spații de libertate, conturând progresiv un Iran cu totul diferit de cel al ayatollahului Khamenei, lider suprem, dar bătrân, bolnav și acum foarte izolat.

Prin încetarea masacrelor din Gaza și întinderea mâinii către palestinieni, Benjamin Netanyahu ar putea atât să facă acceptată existența Israelului în tot Orientul Mijlociu, cât și să împiedice Iranul să se reafirme ca pol de radicalism regional. Propunând public un compromis global liderilor iranieni, Donald Trump ar putea, la rândul său, să oblige regimul lor să renunțe la bomba atomică și la exportul revoluției islamice și, prin aceasta, să-și schimbe natura. Războiul de 12 zile oferă învingătorilor săi toate mijloacele pentru a construi o pace durabilă și o schimbare completă a situației, dar o vor și sunt capabili să o facă?

Aceasta este a patra întrebare, la rândul ei fără răspuns.