„Păstraţi liniştea! Ei, na! Pe bune?”

Mulţi dintre noi au crescut trecând zi de zi pe lângă plăcuţele pe care scria “Păstraţi liniştea!”, beneficiind de sfaturile părinţilor şi educaţia primită la grădiniţă ori în primii ani de şcoală. Azi însă hăţurile par a fi scăpate şi fondul sonor al vieţii a sărit din mers câteva niveluri de zgomot.

Ţipătul poate fi asimilat ca fiind o formă de limbaj la care apelează în special copiii mici. La fel de adevărat este că, un copil nu ţipă de azi, de ieri; totul face parte din setările acestei specii şi asta se întâmplă de când e omul pe pământ. De asemenea, într-o lume tot mai agitată, percepem mai strident aceste excese vocale. Şi totuşi, fără a face studii de specialitate şi măsurători în teren, constatăm că, în ziua de azi, copiii  au devenit  mult prea  impunători  şi  revendicativi în atitudinea lor, iar comunicarea între ei, în jocurile lor,  dar şi cu cei mai mari, face apel de multe ori la ţipete, care mai de care mai stridente şi, implicit, producătoare de disconfort. Care ar fi explicaţiile?

Se ţipă cu simţ de răspundere

Natalia Tomescu, medic primar UPU: “Se poate vorbi de o latură genetică, de felul de a fi al părinţilor care se transmite şi în meniul celor mici. Dacă părinţii sunt “învăţaţi” să ţipe, şi copiii îşi vor îmbunătăţi în acest mediu performanţele de la naştere.  Va fi o tendinţă firească de a vorbi tare, de a ţipa, de a considera firesc să poarte un dialog pe note înalte, să ţipe cu simţ de răspundere. O altă cauză a acestui derapaj sonor este şi faptul că emisiunile TV şi chiar programele de desene animate conţin multă violenţă, sunt marcate de sunete stridente, de intervenţii în forţă şi multă gălăgie care produce acel disconfort de care vorbeam. Copiii de azi nu mai au parte de desenele animate ale copilăriilor de altădată, sunt alte personaje, multe dintre ele care nu mai au acea căldură cu care eram obişnuiţi Dacă în casă se ascultă televizorul la maxim, pentru a înţelege mai bine ce se vorbeşte sau ce se întâmplă, copiii vor face la fel în stradă sau între blocuri. Pentru că le e greu să meargă într-un parc, sunt mămici care preferă să rezeme bordurile şi să spargă seminţe în timp ce odraslele ţipă cu patos. Dar asta nu mai e (de) joacă”.

Toate acestea se întâmplă pentru că societatea a devenit un teritoriu în care orice ...este voie. Replica părinţilor este inexistentă, mulţi dintre ei fiind corigenţi în materie de bun-simţ, ba chiar ignoranţi de-a dreptul. Ei înşişi pot deveni violenţi atunci când li se atrage atenţia  sau cineva intervine pentru a mai calma pornirile celor mici. Lipsa unei reacţii din partea părinţilor, corelată cu un deficit de atitudine al celor din jur sau cu una prea tolerantă, de genul “ce să faci, dom’le?, sunt copii” sunt condamnabile. De multe ori se poate vorbi de un dezinteres şi în cazul organelor  de poliţie abilitate să intervină, dar mult prea comode când vine vorba de cazuri “banale” pentru pregătirea, experienţa şi menirea lor  în teritoriu. Aşa se face că ele devin  de-a dreptul ignorante  la micile scandaluri, care la rândul lor generează un mediu toxic, tensionat, producător de disconfort. Situaţia se perpetuează şi poate degenera foarte uşor într-un conflict spontan.

Libertăţile individului se termină acolo unde încep cele ale semenului său

Kristine Vicol vorbeşte despre  aceeaşi problemă din punctul de vedere al psihologului.  “ Ţipetele copiilor pot fi consecinţa unei forme de răsfăţ, în special din partea bunicilor; dar şi părinţii mai  ”păcătuiesc” uneori cu concesiile pentru a se face “iubiţi”. Deseori, avem de-a face cu  inconsecvenţa părinţilor  în  ceea ce priveşte educaţia copilului. Astfel, părintele permisiv devine părintele bun în timp ce părintele care încearcă să impună reguli, devine părintele cel rău. Nu mai există strategii de comunicare, tact, bun-simţ, ci pur şi simplu micuţii sunt lăsaţi să facă orice doresc.  Iar când  copiii ţipă pentru a-şi impune punctul de vedere,  părinţii preferă să fie  permisivi,  considerând în mod eronat că aceţtia  se vor linişti de la sine.  Este drept că un copil se linişteşte uneori chiar şi fără intervenţia părintelui, dar ceea ce pierd din vedere părinţii este faptul că cel mic va considera că în acest mod părintele a fost ”pus la punct” iar scena se va repeta cu proxima ocazie.  Am vorbit de familiile în care copiii cresc alături  de cei doi  părinţi  sau poate chiar şi bunici, dar există multe familii  dezorganizate, sau în care părinţii se află departe de casă, de  copii. Cei mici cresc într-un mediu lipsit de poveţele elementarului bun-simţ şi fac totul după bunul plac, după cum simt ei nevoia de a se manifesta şi a se impune în faţa adultului.  Ceea ce nu este normal. Faptul că unui copil i se dau sfaturi despre ce este bine şi ceea ce este rău, sau că i se interzice să comită o greşeală în raport cu ceilalţi din jurul său nu înseamnă o îngrădire a personalităţii.  Cei mici au nevoie de atenţie,  şi deseori “ţipă”, nu doar pentru că nu sunt de acord cu regulile impuse de adult, dar şi pentru a câştiga atenţia acestuia prin orice mijloace. La fel de adevărat este că ei trebuie să înveţe de mici (evident, dacă au de la cine), că libertăţile individului se termină acolo unde încep libertăţile celuilalt semen din vecinătatea sa”.

Aţi văzut cu siguranţă copii care se dau cu fundul de pământ că nu li se cumpără ce vor ei, că nu sunt lăsaţi să facă ce vor, când îşi doresc ceva anume, dar de multe ori părinţii îi ignoră, preferând să vorbească ei mai tare pentru a se înţelege decât să îi strunească şi să le dea cel mai bun sfat. Atrag privirile celorlalţi, deranjaţi de disconfortul creat, dar îşi savurează clipa  de “vedetism” când sunt în atenţia tuturor. Sau poate de inconştienţă. Excesele vocale pot avea şi consecinţe asupra stării de sănătate; aparent banale în primă fază, dar cu repercusiuni pe termen lung.

Ţipetele pot determina afecţiuni de coardă vocală

Victor Loghin, medic primar ORL : “Este un fapt dovedit, copiii simt nevoia de a se impune în cadrul unei colectivităţi. De a fi cât mai vocali pentru a deveni lideri, de a avea ultimul cuvânt, de a conduce jocul lor. Până la un anumit punct este normal şi de acceptat, după care trebuie să intervină regula bunului-simţ instituită de către părinţi şi educatori. Se vorbeşte de cei 7 ani de acasă şi azi, dar pentru mulţi este o chestiune facultativă sau uşor desuetă. Mulţi părinţi au uitat şi ei că sunt răspunzători de primul nivel de educaţie. Pe de altă parte, e drept, în foarte puţine cazuri, sunt şi copii care se confruntă cu probleme de hipoacuzie sau altă patologie ORL (nas înfundat) care îi determină să fie …mai ţipători. Consecinţele datorate acestui mod de comunicare, bazat pe un supraefort vocal, pot determina laringite de nodul de coardă vocală sau o hipertrofie de coardă vocala (răguşeală), care se poate menţine toată viaţa”.

Aşadar, se poate spune că trăim într-o societate cu mai multă personalitate? Nicidecum. Este doar încă un examen picat în materie de civilizaţie şi bun-simţ. Nu este nici primul şi  nici ultimul.