Paris, după atentate. Jurnal de supravieţuire

Pe 13 noiembrie 2015, un jurnalist francez a avut reflexul de a filma imediat, de la fereastra locuinţei sale, peste drum de sala Bataclan, chipul ororii: răniţi care ieşeau urlînd, o femeie atîrnînd în gol cu mîinile încleştate de balustradă, oameni tîrînd trupuri inerte. Imaginile s-au derulat în buclă pe la televiziuni. Puţini ştiu urmarea, că n-a mai filmat nimeni.

Jurnalistul a oprit înregistrarea şi a coborît în stradă, să ajute. A fost împuşcat în braţ. A fost operat, cu bine. Îl cheamă Daniel Psenny şi e jurnalist la cotidianul Le Monde. Nu totul încape în imagine. Uneori esenţialul.

S-a întîmplat la universitatea Paris-Est Marne la Valée. L-au întrebat pe un profesor ce va discuta acum, cu studenţii, la curs, după ce au aflat. Doi dintre profesorii universităţii lor, care aveau 38 şi 43 de ani, fuseseră ucişi, la concertul de la Bataclan. „Îi voi lăsa, cred, pe ei, să vorbească.” Şi studenţii au ţinut atunci cel mai matur curs-evocare din viaţa lor. „Aţi fost un super-prof ! Iar eu am fost dintre acei studenţi care la primul curs au întîrziat. Dar de ieşit am ieşit printre ultimii.”

Din 13 noiembrie 2015 încoace, după atentatele teroriştilor islamişti de la Paris, care au făcut 130 de morţi şi 350 de răniţi, am sădit un pumn de crochiuri, ca mii de alţi oameni, pe reţelele sociale, pe bloguri, în presă, ca-ntr-un fel de jurnal de supravieţuire. După ce masacrul ne-a destabilizat, pe noi, parizieni, pe noi, europeni, pe noi, specia umană, din clătinarea asta teribilă în faţa morţii şi a ororii au început să răsară poveşti, să fie căutate, febril, citate, corpuri din cuvinte, urma adîncă pe care oamenii cei mai dăruiţi o lasă, încă de neşters, în cărţi.

Cotidianul Le Monde a început să publice un memorial de portrete ale oamenilor ucişi cu barbarie într-o sală de concerte sau pe terasele Parisului. Sub chipul fiecăruia, la un click distanţă, viaţa întreruptă brutal e distilată într-un instantaneu de cinci sute de cuvinte. La citirea acestui puzzle neterminat de vieţi-poveşti sfîrşite, un climax anecdotic, un detaliu atins ca din treacăt, se prefac de fiecare dată într-un nod emoţional, izbăvitor.

Ea era barmaniţă la Café des Anges, el era depanator de lifturi. Lăcri – 29 de ani şi Cipri – 32 de ani, un cuplu de români, fac parte din creuzetul tragic al unui Paris sfîrtecat. Şi fac parte din acest puzzle pe care doar punerea în poveste ne dă iluzia că-l putem reface, că undeva desenul a ceea ce nu e de înţeles devine inteligibil.

„A dizloca intriga înseamnă deja a scoate la iveală inteligibilul din accidental, universalul din particular, necesarul sau plauzibilul din întîmplător”, spunea filozoful francez Paul Ricoeur, în vremuri care păreau să promită mai multă speranţă.

Într-o tragedie, cifrele - oricît de enorme - rămîn goale, nu se umplu de sens; cuvintele, oricît de puţine, îi fac loc. S-a mai făcut, într-atît de mare e puterea cuvintelor. După atentatele asupra Turnurilor World Trade Center din 11 septembrie 2001, jurnaliştii de la New York Times au publicat “Portraits of Grief”, o galerie de portrete-poveşti, minimale, ale tuturor celor dispăruţi în atacul terorist. O formă de „jurnalism comemorativ”, în aceeaşi măsură de informaţie şi de compasiune, excepţional pusă în formă: acest demers a primit premiul american Pulitzer, iar cîţiva ani mai tîrziu, la Paris, în cadrul unui colocviu universitar, cercetătoarea Adeline Wrona i-a decorticat mecanismul literar şi, deci, profund uman.

Poate părea futil şi indecent, cînd ai sub ochi pîngăriri de vieţi, să vorbeşti despre lumina din cuvinte. Nu, nu cred că încape aici vreo umbră de orgoliu literar sau de supralicitare livrescă. E scris în genele noastre de oameni să ne povestim unii pe alţii, viaţa se transmite şi prin seminţe de cuvinte, supravieţuim prin ele, ne transvazăm, de la distanţă, unii în ceilalţi, de pe un continent pe altul, de pe un tărîm pe celălalt, graţie cuvintelor, şi de multe ori, graţie binecuvîntatei lor tristeţi. 

Şi, pentru că e despre viaţă, povestea noastră e mai puternică decît a lor.

Textul a fost publicat în revista Scriptor (anul II) nr.1-2, ianuarie-februarie 2016.