Până când nici moartea, nici bătaia nu îi va despărţi

0
0
Marş antiviolenţă
Marş antiviolenţă

Notă: Când mi s-a propus să scriu un text despre cruzimea violenţei împotriva femeilor, m-am gândit că ar fi gest intregal nedrept. Îmi era teamă că aş scrie cu detaşarea femeii privilegiate care nu a fost niciodată lovită, fragilizată fizic, bruscată.

Aş scrie alb, despre toate contextele bruxelleze în care s-a discutat despre violenţă, despre toate „round-tables”, „panelurile” şi conferinţele în care s-au analizat cifre şi s-a teoretizat mult, rece, precis. Ori poate aş scrie pilduitor, poate furios, poate cu mâhnire şi neputinţă mocnită. Dar nu aş scrie corect. Aş scrie, deci, pe netrăite, si poate tocmai aici e cea mai mare nedreptate: femeile care au trăit sau trăiesc (în) violenţă, nu scriu. Însă textul acesta e pentru cei care văd şi aud violenţa. Aud printre pereţii apartamentele lor icnetele femeii pe care a doua zi o salută curtenitor-încurcat în faţa liftului sau văd urmele violenţei pe chipul, braţele sau în  privirea celei care caută trotuarul. Textul acesta este scris, deci, pentru toţi cei care văd şi aud.

O ştiu pe Laura de mai bine de 10 ani, de pe vremea când silueta mea de adolescentă longilină era în război permanent cu oferta de rochii, fuste şi cardigane din oraşul  meu de provincie care nu înţelegea cu niciun chip nevoia de cochetarie de la începutul anilor 2000 – anii cei mai incerti şi mai bizari din moda recentă, probabil.  Am mers cu mama pentru prima dată la atelierul de croitorie şi îmi imaginam că voi găsi o lume cât un bazar turcesc, dar mult mai şic decât unul, un labirint ticsit de suluri de materiale aşezate cuminte, de mătase grea ori de organţa uşoară ca păpădia, de dantele felurite; o lume populată de papiote multicolore ca peştii de acvariu şi de panglici ca lianele agăţătoare. N-am gasit nimic din toate astea, ci o camera dintr-un apartament mic, de la parterul unui  bloc ciupit de semnele comunismului, o încăpere mică în care tronau o maşină de cusut cam anostă pentru gusturile mele, câteva scaune şi nişte reviste cam prea rufoase şi prea vechi. Aşa am cunoscut-o pe Laura, o femeie care-mi ajungea cu greu până la umăr, cu osatura fragilă, de pasăre mică, cu pielea smeadă şi ochi blânzi şi perfect rotunzi. Era frumoasă Laura; avea frumuseţea femeii care nu ştie că e frumoasă, ba chiar  te-ar certa ne-cochet dacă i-ai spune-o. 

Au trecut sezoanele şi, odată cu ele, o sumedenie de mâneci, de falduri, de tivuri, de gulere tăiate, ajustate, au ajuns în mâinile talentate ale Laurei. Mergeam în camera mică de la parter cu frecvenţa aproape religioasă pe care o alţii când merg la preot, la medicul de familie sau la  psihoterapeut. E drept, eram liceană şi îmi plăceau hainele frumoase. Dar îmi plăcea mai ales că hainele mele treceau prin mâinile Laurei şi căpătau ceva din duioşia ei.

Era perioada de revenire în modă a blugilor evazaţi când i-am văzut primele modificări. Laura-cea-care-modifica-hainele era ea însăşi modificată. I-am văzut prima dată ochiul vânăt şi, educată să nu întreb stânjenitor despre asta, nu am întrebat nimic. Apoi, vânătăile de pe braţe. Din nou, nu am întrebat din politeţe. Halal politeţe naivă! Până atunci, nu ştiam mare lucru despre viaţa ei în afara de faptul că are doi copii, o fetiţă şi un băiat şi că soţul ei, şofer de tir, era mai tot timpul plecat din ţară. Îl şi cunoscusem vag, ne salutam printre uşi şi odată chiar i-a adus Laurei garoafe cât eram eu acolo. Un bărbat înalt, cam greoi, dar extrem de politicos şi de grijuliu.

Laura nu vorbea prea mult despre ce se întâmpla în prezentul ei, dar povestea cu poftă despre liceu si primii ani de ucenicie într-un atelier mare de confecţii. Îi era dor de colegele ei, de bârfele şi râsetele mici, de „ieşirile ca între fete” de 8 martie, de cum îşi cumpărau rochii la comun şi le purtau cu rândul, în baza unei rotative  echitabile şi notate cu pixul într-un carneţel. Dacă-i marţi, e rochia Simonei! La fel făceau si cu parfumurile, după ce îşi frecau încheietura de paginile parfumate ale unui catalog până când se găureau foile, comandau parfumul şi îl foloseau toate. Trebuie să fi mirosit splendid în atelierul de croitorie! Apoi l-a cunoscut pe George, băiat de oraş, umblat prin lume şi cam şmecheraş. Un descurcăreţ cu liceul făcut la seral, printre joburi la negru, „maşină  mică” şi o familie în care Laura se simţea iubită. S-au căsătorit repede, la 22 ani ai ei şi a rămas imediat însărcinată. Venirea pe lume a băieţelului a găsit-o imatură, singură şi depăşită de tot ce trăia. George era mai tot timpul plecat, iar părinţii lui se mutaseră într-o casă la ţară ca să le lase lor apartamentul din oraş. Urmau întoarcerile lui George şi tot ce prevesteau ele: nervi intempestivi, gelozii paroxistice, accese cumplite de furie din nimicuri şi... primele bruscări. Primele palme şi insulte. Primele nopti în care Laura adormea plângand, cu pruncul lânga ea, speriată ca orice mama tânără că poate copilul, deşi sugar, are vreun soi de preştiinţă şi înţelege. Ba chiar temătoare că laptele ei va avea gust sărat, ca plânsul. Că îşi va hrăni fiul cu lacrimi. Urmau, însă, împăcari frumoase. George ştia el ce ştia: cumpăra buchete de flori mari cât o oaie, inimoare de pluş sau trufe de ciocolată, îşi scotea familia la pizza sau la cofetărie şi era iertat. Doar că era iertat pentru că era iubit, nu pentru flori, eclere şi perne made in China cu „I love you” brodat în catifea roşie.

Am revăzut-o iarna, de data asta pentru o mânecă de geacă din piele ronţăită de un câine un pic cam prea agresiv. Şeherezada mea din faţa maşinii de cusut era schimbată total: pe cap purta o eşarfa maronie, ajunsese slabă şi lividă, părea plânsă şi încercănată. Arăta de parcă nu dormise, nu se hrănise, era umbra Laurei. Atunci mi-a povestit: două coaste rupte, lovituri de picioare în burtă, păr smuls. Nu mai ştia de la ce începuse, de data asta George venise abţiguit şi văzuse restanţele de la întreţinere, se înfuriase acuzând-o că a cheltuit banii pentru ea. Banii trudiţi de el pe tir, printre străini şi umilinţe. Ripostase şi ea, ridicase o mâna să se apare sau să lovească, şi de aici a pornit totul ca niciodată. Nu îşi amintea decât respiraţia lui alcoolizată şi privirea sălbatică, primitivă, în care nu vedea decât răul. Se chircise pe podeaua din bucătarie ca să îşi apere faţa, iar el a lovit-o în continuare cu piciorul în spate şi-n burtă. Laura a leşinat şi nu şi-a mai amintit cum a ajuns în patul ei, cu un prosopel transformat în compresă pe frunte. Fetiţa ei, Irina, crezuse că îi e rău lui  mami şi aşa ştia ea să poarte de grijă, ca atunci când ea avea febra, lipsea de la şcoală şi mama ei o îngrijea ca pe o păpuşă mică.

Nu, Laura nu l-a părăsit pe George. Nu şi-a luat copiii, câteva haine şi cutia cu mercerie ca să îşi redeschidă o croitorie în altă parte. Nu l-a reclamat pe George la poliţie şi m-a avertizat că nu o va face niciodată, ca ar fi o greşeală. Nu s-a dus la IML, la psiholog şi nici nu s-a consultat cu vreun avocat. Nu, Laura a rămas Şeherezada din faţa maşinii de cusut, mai bătrână, mai slabă, vorbind pe şoptite, probabil plângand încă pe ascuns, mirosind ca paginile parfumate ale cataloagelor de cosmetice, mândră de copiii ei buni, ascultători, poate fericiţi şi aşteptând alte manşete, paltoane şi tivuri la modificat. Ea e Laura şi nu e singura care trece prin asta. Nu e singura femeie care se jertfeşte cum doar femeile ştiu să o facă. Nu e singura din România.

(Numele din text sunt, evident, schimbate, dar povestea e, din păcate, reală. Laura e una dintre atât de multele victime ale violenţei, dar nu figurează în nicio statistică. Când analizăm violenţa ca fenomen, vedem cifre, nu femei. Dar cifrele se cer citite şi altfel: nu indică doar numărul victimelor, cât numărul agresorilor.)

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite