Păcatul malahiei sau mitul unificării dreptei

Nici nu s-a aşezat bine praful peste fiascoul recrutării domnului Cioloş în USR, după un bromance dubios de tabloid cu Nicuşor Dan, şi un alt doritor, Cristian Buşoi, aspirant la funcţiile înalte ale PNL, declară că partidul său este deschis unei discuţii cu fostul premier şi declarat speranţă a dreptei.

„În orice moment şi tot timpul suntem, cel puţin din punctul meu de vedere, sper să împărtăşesc opinia colegilor mei şi a doamnei preşedinte, suntem total deschişi unei colaborări, unui dialog şi chiar prezenţei domnului Cioloş în interiorul PNL” - Cristian Buşoi, citat de Agerpres

Pentru dreapta, domnul Cioloş pare mai degrabă o icoană făcătoare de minuni, un simbol fericit al consensului şi al răbdării, ardelean „with a plan“ şi degrabă vărsătoriu de expertiză. Domnia sa reprezintă, în imaginea unui segment de electorat pe care partidele non-PSD se grăbesc să-l servească, o speranţă, un lider şi, mai ales, amintirea unei perioade recente în care cineva la vârful statului nu fura. Nu ştiu dacă asta reprezintă mai mult de 10% din electoratul întreg, dar notorietatea sa este oricum mai mare decât a actualilor lideri PNL, iar imaginea, sigur mai bună decât a întregului partid.  

Nu departe de amintirea comună este un alt fiasco la fel de public, când domnul Cioloş ba se codea să apară în precampania USR, ba să fie recunoscut, pe stradă, drept membru PNL. Nehotărârea aceasta se extinde şi în jocurile politice post-alegeri, când mai degrabă plictiseala împinge USR şi PNL să apară în mass-media cu ceva, orice, chiar dacă riscă să ajungă la ştirile sportive. Cine să umple banca rezervelor la FC Dreapta? Evident, Cioloş.

Din partea sa, îmi închipui că domnul Cioloş pendulează între bun-simţ personal şi adaptare la jocurile politice de duzină. N-ar da chiar bine să-i ignore, nici să cadă în vreo plasă din care un partid să iasă mai bine decât imaginea sa personală. Mai există şi aspectul aşteptării, ceva inerent plăcut pentru ardeleni, în situaţia în care mai sunt ani buni până la următoarele alegeri. E timp, nu-i bai.

Dacă domnul Cioloş se prezintă deschis drept candidat, mai departe de modul în care se prezintă deja, un depozitar de experienţă, întrebarea evidentă urmează: la ce? Următoarele alegeri majore fiind cele prezidenţiale, se ridică şi alte întrebări legate de domnul Iohannis, relaţia dintre cei doi, inclusiv legătura dintre actualul preşedinte şi PNL. Probabil, îmi închipui, domnul Cioloş nu vrea să supere pe nimeni şi se simte ca bila în maşina de pinball: aruncată peste tot, dar cu un rol. În ce măsură situaţia îi este şi plăcută rămâne de evaluat. Jucătorii mai trebuie să şi câştige. 

Că domnul Buşoi, ca posibil preşedinte PNL, lansează genul acesta de şopârle, trădează, deci, ceva între grabă şi disperare. Nu că media de inteligenţă a liderilor liberali scade în proporţionalitate indirectă cu vârsta seniorului Quintus, dar e bine că există încă un potenţial punct de referinţă a datelor.  

Mitul unificării dreptei sub un ins, ales pe sprânceană sau, dacă nu se poate aşa, măcar pe cine mai e rămas în picioare, tinde spre onanie, când chiar şi un personaj din ceata din urmă pare să accepte genul acesta de joacă. Domnul Cioloş poate are o datorie morală faţă de electoratul reprezentat şi de PNL, în cel mai bun caz, nicidecum faţă de lidership-ul acestuia. La nivel de electorat, cui dracului îi pasă că nu s-a făcut membru, că nu a vrut să-i fie folosit numele şi aşa mai departe?

Lipsa de acţiune şi cea de decizie marchează curtea dreptei, aşa cum se identifică ele drept PNL şi USR, nicidecum unirea intereselor sau elaborarea vreunor noi documente programatice care, o să vedem noi, rezolvă problemele ţărişoarei. Din această perspectivă, nici planificările USR, nici joaca de-a spălatul rufelor în public ale PNL şi nici aparenta nehotărâre a domnului Cioloş nu au importanţă. 

Nu există partid, lider sau formaţiune, ceată de interese sau cum vreţi să-i spuneţi, care atunci când îşi caută lideri sau invită pe alţii să ia deciziile dificile, grele, să fie apreciat de electorat. Nimeni nu spune „ce bine că ăştia au avut cojones, chemând pe altul”. În termeni de păcat bisericesc, exerciţiile de imagine recente ale dreptei curate se numesc malahie. În mahala, poartă alt nume: lăbăreală.