Orgoliile diplomaţiei „insulelor mici”

G20 Sank Petersburg – 06 septembrie 2013. Tensiunile acestui summit al liderilor nu sunt deloc puţine în acest an. Geopolitica siriană a redeschis toate fronturile Războiului Rece şi avem acum toate ingredientele pentru ca diplomaţii şi serviciile secrete din întreaga lume să depăşască „cifra de afaceri” a relaţiilor internaţionale din ultimele decenii.

Avem pe de o parte un război civil de durată, numeroase victime şi refugiaţi ce pun presiune pe toate ţările din jur iar pe de altă parte interese geostrategice, economice, religioase, etnice şi energetice.

În acest joc în care mai mor şi oameni, mulţi oameni, Rusia şi China mută cu Snowden într-o tentativă disperată de a dinamita tratatul economic dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite. State Unite care încă inundă globul cu dolari şi mai recent cu gaze de şist, ameninânţând poziţiile economiilor dependente doar de resurse naturale şi o diplomaţie agresivă. Rusia atacă prin Gazprom şi încurcă planurile Nabucco în forma dorită de foştii aliaţi întru socialism. Reaminteşte Moldovei că la iarnă va fi frig şi dă şah Europei prin decizia Armeniei de a se alătura uniunii vamale ruseşti.

În tot acest context exploziv, în ultima zi a reuniunii G20 de la Sank Petersburg, David Cameron susţine explicit o intervenţie militară americană în Siria, chiar în ciuda neparticipării supuşilor coroanei datorită votului negativ primit în Parlament. Beligeranta declaraţie a fost imediat şi prea puţin diplomatic taxată de o Rusie care a reamintit tuturor că mărimea contează şi aceasta înseamnă că o insulă mică trebuie să îşi vadă lungul nasului. Conflictul diplomatic a dat prilej premierului britanic, să facă o declaraţie istorică cu potenţial electoral maxim şi a îndulcit poziţia Marii Britanii în Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene pe tema acordurilor de liber schimb cu Ucraina. Lumea diplomaţiei nu lasă însă poliţe neplătite şi prin acest gest este vizată direct sfera de influenţă a Rusiei. Gestul Marii Britanii argumentează astfel pe deplin teza diplomaţiei revanşarde. Singurul ministru de externe care se se opunea cu îndârjire acordului de liber schimb cu Ucraina era cel britanic, iar acesta, la ultima reuniune a renunţat la orice obiecţii. Mai mult, s-a convenit ca 90% dintre prevederile acestui acord să fie aplicate chiar înainte de ratificare, câştigând astfel timp preţios într-un joc geostrategic în care Ucraina a primit o ofertă de nerefuzat din partea Uniunii Europene, cu sprijinul unei „insule micuţe” şi supărate. O insulă care, în ciuda dimensiunilor sale neglijabile comparativ cu Rusia, are un PIB de 1,5 ori mai mare şi mai are încă ceva. Poate chiar mai important. Are aliaţi. Aliaţi mulţi, puternici şi adevăraţi. Aliaţi care după ce semnează un tratat de neagresiune, nu declanşază operaţiuni de genul Barbarossa.

                                                                                                               Marius Dinca - Doctorand SNSPA