Oprescu şi Pasajul Latin
0
Scriu azi partea a doua a serialului dedicat Pasajului Latin, fost Lipscani, din Bucureşti. În prima parte am văzut discursul teoretic despre utilitatea sa şi despre ideea din spatele primenirii sale. Vor urma alte câteva părţi în care voi arăta transpunerea în operă şi voi explica de ce o idee bună nu poate fi salvată de o execuţie total greşită.
După ce în primul episod am tratat partea teoretică a existenţei şi a renovării culturale a acestui pasaj, azi vom vorbi despre istoria sa şi despre modul în care au fost duse la capăt lucrările girate de primarul general al Capitalei, dr. Sorin Oprescu.
Chiar dacă a fost construit la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, existenţa i se datorează în bună măsură şi faptului că în anii 1940 a fost trasat Bulevardul Brâncoveanu (actualul Brătianu), ce lega Piaţa Brătianu (Universităţii) de Piaţa Naţiunii (Unirii), ca o continuitate a axei paralele Căii Victoriei prin Bulevardul Colţei (Catargiu) şi apoi prin actualele Magheru şi Bălcescu. Încă de pe atunci zona veche negustorească a Bucureştiului a fost practic tăiată în două, renunţându-se la sistemul de piaţete care existau pe acest tronson, însă traficul redus nu făcea ca acest lucru să se resimtă în mentalul locuitorilor capitalei. Schimbarea a survenit începand cu anii 1950, când s-au închis cu blocuri flancurile bulevardului, iar traficul a început să înregistreze valori în creştere de la an la an. La sfârşitul anilor 1960 s-a impus ideea de a se construi un pasaj care să subtraverseze bulevardul, începând din strada Lipscani, având două ieşiri spre biserica Sfântul Gheorghe Nou, ca o încununare a marilor transformări hotărâte pentru această zonă (Hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional, Magazinul Cocor, Magazinul Unirea şi închiderea definitivă a bulevardului).
La sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 a fost construit Pasajul Lipscani, fiind decorat cu mozaic cu adâncituri, specific modernismului temperat al perioadei de destindere politică şi economică din România comunistă. Lucrările la pasaj au durat destul de mult, în această zonă găsindu-se unele dintre cele mai vechi urme de locuire medievală din Bucureşti. Descărcarea arheologică făcută de Muzeul Municipiului Bucureşti a scos la iveală locuinţe din secolul al XV-lea, dar şi două lăcaşe de cult de mici dimensiuni, din lemn pe pat de piatră de râu, în jurul cărora existau cimitire, conform cutumelor vremii. S-au găsit aici şi cuptoare metalurgice, pentru prelucrarea diferitelor metale, dar şi urmele incendiului provocat de Sinan Pasa în urma retragerii sale din cetate, în anul 1595.
Proiectul pasajului a fost realizat, pare-se, de un colectiv condus de inginerul Oreste Vorobciuc, din cadrul Institutului Proiect Bucuresti, lucrarea realizându-se în săpătură deschisă în taluz, cu o structură din beton puternic armat, în formă de PI, cu tălpi late de fundaţie sub zidurile drepte. O curiozitate legată de acest pasaj este faptul că nu are radier general (planşeul ce închide construcţia şi asigură rigiditatea acesteia), dar se pare că acest lucru nu a fost un impediment atunci când, în anii 1980, pe sub acest pasaj s-a construit tunelul de metrou al magistralei IMGB - Pipera.
Până în anii 1990 acest pasaj a fost doar o cale de acces între cele două jumătăţi ale centrului vechi bucureştean, apoi a început să aibă şi o menire comercială, ajungând să fie sufocat de tot felul de chioşcuri şi tarabe care de care mai pestriţe, cu te miri ce feluri de marfă, cântăreţi ambulanţi, dar mai ales miros greu de urină şi de nespălat lăsat în urmă de aurolacii ce obişnuiau să se ferească aici de gerurile iernii sau de arşiţa verii.
Un punct de cotitură în istoria recentă a acestui pasaj a fost anul 2008, atunci când prin HG 254-2008, art. 5 pasajele pietonale sub şi supraterane din Bucureşti au trecut în administrarea primăriilor de sector. Astfel, la începutul verii lui 2010, odată cu înapoierea statuii Lupoaicei în Piaţa Roma, aşa cum era la 1908, a făcut ca zona şi capătul dinspre Lipscani al pasajului să fie renovat superficial, căci venea să asiste la acest eveniment şi primarul Romei, Giovanni Alemanno.
La acea dată, pusă în faţa întrebărilor din presă, Primăria Generală condusă de Sorin Oprescu, declara că a renovat acea parte din pasaj nu pentru că ar vrea să ascundă ceva de ochii primarului roman, ci pentru că dacă tot au refăcut zona Lipscani şi Piaţa Romei cu statuia, nu puteau lăsa lucrurile astfel, să fie inestetice. Totuşi, pentru continuarea lucrărilor la Pasaj, aceasta este treaba Primăriei Sectorului 3, de care aparţine pasajul.
Totuşi, la acea dată, purtătoarea de cuvânt a Primăriei Sectorului 3, Florina Gheorghe, declara că nu ştie nimic despre statutul juridic al acestui pasaj şi că este foarte posibil să fie în grija Primăriei Generale.
Ideea renovării definitive a acestui pasaj se reia în toamna aceluiaşi an, mai exact pe 24 Noiembrie 2010, atunci când Administraţia Monumentelor Istorice şi a Patrimoniului Turistic, instituţie înfiinţată în 1999 şi subordonată Consiliului General al Municipiului Bucureşti, dar în practică aflându-se la chemarea Primarului General, a tocmit pe Adriana Valentina Ivan să realizeze un proiect constând în realizarea unor machete în mărime naturală, din material intermediar, pentru amenajarea plastică a Pasajului Latin.
Conform presei vremii (B365, Gândul, Realitatea) valoarea contractului atribuit fără licitaţie publică este de aproximativ 400-450.000 de Euro. La acestă întreprindere s-a asociat şi Primăria Sector 3, printr-un Protocol de colaborare (conform AMPT). Pentru suma menţionată, artista trebuia să facă 9 lucrări plastice: o hartă a Imperiului Roman în vremea împăratului Traian, o hartă a Daciei după cucerirea romană, un relief reprezentând Bucureştiul în timpul lui Constantin Brâncoveanu, o hartă a Ţărilor Române la aceeaşi perioadă, un portret al lui Traian şi unul al lui Decebal, dar si câte un relief cu Sfântul Gheorghe şi Kilometrul Zero. Pe ultimile două mărturisesc că nu le-am văzut şi nu cred că mi-au scăpat din vedere. Ultima lucrare, a 10-a, este compusă din două seturi a câte 10 reproduceri ale basoreliefurilor de pe Columna lui Traian, câte un set pe fiecare perete al Pasajului Latin, realizate din gips, polistiren şi răşină polimerică.
Activitatea acestei instituţii este foarte controversată, ocupându-şi timpul cu atribuirea directă pe sume mari a lucrărilor de întreţinere a monumentelor istorice (busturi, grupuri statuare şi fântâni), dar şi pe diferite alte servicii şi studii de fezabilitate. De exemplu, pentru înapoierea Lupoaicei în Piaţa Roma s-au plătit 92.000 de Euro firmei Ecsscenic Product SRL, iar pentru un studiu de fezabilitate privind renovarea unor fântâni, întocmit de aceeaşi firmă, s-au achitat 73.000 de Euro. Pentru transpunerea în material definitiv a unei statui a lui Panait Istrati, instituţia a achitat lui Ionel Stoicescu suma de 165.000 de Euro. Exemplele pot continua, dar deja ne îndepărtăm de tema acestui articol (conform Ştiri Online şi Evenimentul Zilei).
În toamna anului 2011 demarează lucrările de renovare, iar în data de 15 Ianuarie 2012 Pasajul Latin este inaugurat de Sorin Oprescu, alături de Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, şi de academicienii Răzvan Theodorescu şi Constantin Bălăceanu-Stolnici. La inaugurare, toată lumea a avut numai cuvinte de laudă, iar Primarul General spunea (cu bătaie către cei care demonstrau în apropiere, în Piaţa Universităţii) că gestul de a inaugura un pasaj în toiul unor convulsii sociale exprimate în stradă este unul de normalitate, iar normalitatea trebuie să continue. De asemenea, Razvan Theodorescu a precizat că „ideea de Pasaj Latin care uneşte Piaţa Roma cu Piaţa Decebal, aflată pe partea cealaltă, se converteşte în două imagini: imaginea lui Traian şi cea a lui Decebal din interiorul pasajului. Tot în pasaj, imagini de pe Columna lui Traian vor fi văzute de toţi locuitorii Bucureştiului, fără a fi nevoie să meargă la muzee sau la Roma. Pasajul uneşte un spaţiu al latinităţii noastre şi este un loc unde putem învaţa istoria”.
Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost cel mai mieros în declaraţii, zicând că „este meritul incontestabil al Primarului nostru General şi al Comisiei Monumentelor de a avea o deschidere spre trecutul nostru. Este o bucurie pentru mine să văd aici statuia Lupoaicei şi mă bucur că spaţiul acesta şi-a schimbat complet fizionomia şi este un semn bun al progresului spre care se îndreaptă oraşul nostru, care trebuie să se dezvolte ca o mare capitală. Domnule primar, eu vă multumesc în numele bătrânilor care iubesc acest oraş şi vă felicit!”.
Cu acest pasaj, aşa cum spuneam şi în primul articol al acestui mini-serial, se reuşesc şi lucruri bune: salubrizarea unui colţ al zonei centrale, transformarea unui simplu coridor de trecere într-un loc de aducere aminte a istoriei noastre şi eliminarea funcţionalităţii comerciale, incompatibilă cu menirea sa culturală. Totuşi, sunt foarte multe neajunsuri. Pe unele le-am enumerat deja (lipsa transparenţei municipalităţii în luarea deciziilor referitoare la acest proiect, atribuirea directă a lucrarilor), pe altele abia acum le menţionez: materialele de proastă calitate care deja au început să se degradeze, dar, mai ales, amatorismul dovedit de calitatea foarte, foarte slabă a reproducerilor şi de... explicaţiile din alama gravată ce străjuiesc fiecare panou în parte.
Fiind, printre altele, de meserie istoric mi-a fost foarte uşor să recunosc nişte anomalii enorme între acele panouri, dar pentru altele nu trebuie să fii istoric ca să realizezi că explicaţia este greşită. Într-unul dintre cazuri nu este nevoie nici măcar să fi trecut pe la orele de istorie, ci doar să ştii să faci diferenţa între cavalerie şi un şantier, ceea ce mă face să mă întreb cum de nu au remarcat acest lucru şi domnii academicieni. Despre neajunsurile acestui proiect, cât şi despre artista responsabilă de reproducerile prezente, am să vorbesc în episodul următor, urmând acum să vă dau doar un exemplu de amatorism.
În imaginea de mai sus avem unul dintre panourile aflate în Pasajul Latin, fost Lipscani. Titlul său este „Lupta cu cavaleria sarmată”, doar că în această reproducere grosolană nu avem parte de nici o luptă şi nici nu vedem vreun cal. Măcar unul! Pentru cei care vor să se lamurească despre adevărata scenă de pe Columnă care înfăţişează lupta cu cavaleria sarmată, dar nu au bani sa meargă până la Roma, recomand o vizită la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, unde vor putea vedea o copie a Columnei, dar cu mult mai îngrijită decât cea făcută de Adriana Ivan. Scena din pasaj este în fapt o parte dintr-o scenă din Primul Război dacic, din 101-102, care ne înfăţişează grupuri de legionari construind un drum şi un pod (sugerat de valurile din josul imaginii), pe fundal având o pădure de stejari şi un castru roman.
Scena care ne arată lupta dintre romani şi sarmati ar trebui să arate altfel (imaginea de jos), să cuprindă sarmaţi, cavalerie şi să fie foarte dinamică, nu? Exact aşa au gândit şi meşterii care au lucrat Columna la ordinul împaratului Traian, în anul 113, căci scena corectă şi care este demnă de a purta numele "Lupta cu cavaleria sarmată" este aceasta de mai jos.
Deşi pare că în fapt asistăm la fuga cavaleriei sarmate, trebuie stiut că aceştia erau special antrenati de la o vârstă fragedă să tragă cu arcul din întoarcere, peste umăr, astfel încât aceştia puteau pricinui pierderi urmăritorilor chiar dacă lăsau impresia că se retrag. Arcurile de factură orientală, în special cele din stepele din jurul Caucazului, au fost cu mult mai puternice decât cele folosite până târziu în Europa medievală, exceptând arcul mare englez, însă acesta era nefolositor unui arcaş care lupta călare.
S-ar putea să spuneţi că un panou cu o denumire greşită nu este o mare problemă, dar în episoadele următoare ale acestui serial o să aveţi în întregime înaintea ochilor imaginea unei lucrări facută fără profesionalism, supraevaluată şi rudimentară.
Se încarcă comentariile...
