Ipocrizia ca mod de viaţă

Fiecare societate, fiecare naţiune sau popor are miturile sale fondatoare, cât şi o epocă de aur în care totul era perfect, lucrurile mergeau pe un făgaş natural şi-n genere absolut fiecare aspect al prezentului pervertit se raportează negativ la trecutul luminos. De asemenea, aproape fiecare popor tinde să-şi atribuie o trăsătură fundamentală, conform mentalităţilor ce au şlefuit istoria lor.

În fiecare popor există credinţa că ceilalţi poate-s mai buni, dar doar în cazul românilor totul se rezumă la o resemnare ancestrală în implacabilitatea destinului ce nu poate fi schimbat: suntem mărunţi şi n-avem ce face!

Dacă pentru perioada comunistă a României epoca de aur a naţiei era chiar prezentul, după 1990 asistăm la o diversificare a acestui înţeles: unii, numiţi şi dacologi, dacopaţi sau aşa-zişi descoperitori de adevăruri pe care istoricii noştri le tăinuiesc, susţin că epoca de aur a neamului a fost în vremea domniei lui Burebista. Sau a lui Decebal. De fapt nici nu prea contează, în vremea dacilor să fie, iar aceştia nu trăiau în bordeie, stăteau la taifas cu extratereştrii şi produceau aliaje minune ce nici azi nu sunt înţelese. Mai sunt şi unii care văd epoca de aur în perioada monarhiei, mai ales în anii 1920 – 1930. Atunci toată lumea se plimba cu caleaşca sau vreun luxos automobil american, vorbea limba lui Voltaire, îşi pierdea ziua la Şosea sau pe Calea Victoriei şi participa la baluri în clădiri elaborat decorate. Nimic despre inegalităţile sociale înfiorătoare sau despre faptul că Bucureştiul civilizat se sfârşea pe la Piaţa Unirii. Cam aşa cum este situaţia şi azi, doar că Bucureştiul nu prea este civilizat.

Şi unde ipocrizia în toate acestea?, vă veţi întreba poate. Ipocrizia este în fiecare dintre noi, începând de la felul în care ne purtăm vieţile noastre mărunte, cu interese şi mai mărunte, până la felul în care ne raportăm societăţii, mai ales aceasta din urmă. Romanul se pricepe la orice şi simte nevoia să-şi exprime părerea oricum şi oricui, doar se nimereşte careva să-l asculte. Ipocrizie este să ai pensie de 1000 de lei şi să vrei să-ţi plătească statul încalzirea apartamentului pe care nu ţi-l mai poti permite să-l întreţii. Ipocrizie este că România îşi răsplăteşte cetăţenii cu pensii infime şi apoi se asteaptă ca aceştia să-şi plătească toate dările şi să se aştepte şi să trăiască. Ipocrizie este felul în care fiecare traversează pe unde-l duce capul şi apoi să ne punem întrebarea de ce avem atâtea accidente rutiere. Ipocrizie este să plângi că nu se mai studiază istoria românilor şi apoi să aştepţi cu nerăbdare ultima emisiune de felul CanCan, Wow Biz sau care ar mai fi, toate fiind la fel de scârboase. Ipocrizie este că România trâmbiţează lupta împotriva coruptiei, iar o mână de oameni „de fotbal“ îşi bat joc de o ţară întreagă prin felul în care comandă din închisori diferite cărţi sau cum „domnul profesor“ Voiculescu a reuşit să scornească 10 cărţi într-un an. Exemple se pot enumara câte şi mai câte, de la cele mai mărunte la cele mai mari.

Nu cunosc cheia succesului însănătoşirii României, dar cred că renunţarea la a mai trăi în ipocrizie este poate primul pas! Dacă am înceta să-i mai considerăm pe occidentali atât de frumoşi şi deştepţi (cumva avem talentul special de a importa numai năravurile acestora), dacă nu ne-am mai ascunde după deget şi ne-am interesa activ de politica ţării (dincolo de a vota pe x sau pe y), poate-poate ne-am mai drege felul în care funcţionăm ca societate. Să nu mai visăm la epoci apuse inventând tot felul de calităţi morale strămoşilor noştri (mă refer la cosmetizarea trecutului), ci să ne concentrăm asupra prezentului şi a viitorului. Până atunci suntem ipocriţi să cerem schimbarea aşteptând ca aceasta să ne lovească în cap precum drobul de sare.