Operaţiunea „Scutul primăverii“: Turcia şi Rusia în confruntări directe în Idlib

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Duminică, 1 martie, Turcia a lansat operaţiunea „Scutul Primăverii“, la expirarea ultimatumului lansat forţelor loiale lui Al Assad care au luat cu asalt provincia Idlib, unde se refugiaseră trupele opoziţiei şi refugiaţii care refuzaseră să rămână sub controlul lui Assad.

Atacul a fost dublat de o campanie diplomatică în toate direcţiile, care a subliniat limitele relaţiilor Ankarei cu aliaţi şi parteneri în urma acţiunilor sale unilaterale şi a politicilor în regiune. Dar cel mai mult a subliniat comportamentul dual şi trădarea aliatului său de conjunctură, Rusia, care l-a expus pe preşedintele Recep Tayyip Erdogan unei înfrângeri vizibile şi oprobiului propriului său public.

Operaţiunea „Scutul Primăverii“. Bătălia pentru victorie în Siria

În ultima enclavă controlată de opoziţie din Siria, în Idlib, se desfăşoară o luptă crâncenă, sancţionată de către Naţiunile Unite drept cea mai mare catastrofă umanitară din secolul XXI. Aici trupele loialiste lui Assad, susţinute de militanţii iranieni şi miliţiile şiite, de companiile militare private şi poliţia militară rusă dar şi de aviaţia rusă se confruntă cu 3 milioane de cetăţeni ce au fugit de sub controlul lui Assad în diferitele zone de dezescaladare, preluate una câte una de către regim în întreaga Sirie. De asemenea, în această ultimă zonă de dezescaladare, care trebuia să fie ferită de confruntări ca toate celelalte, s-au masat trupele anti-regim inclusiv reprezentanţi islamişti şi grupări precum fostul Front al Nusra care, acum 9 ani, la începutul războiului, juraseră loialitate către Al Qaeda.

După anunţul retragerii trupelor americane din Siria, Turcia a reuşit, acum 4 luni, să preia controlul la sud de frontiera sa şi la Est de Eufrat, pe o adâncime de 10 km, pentru a bloca orice atac şi a evita tirurile kurzilor sirieni, infiltrările sau influenţarea kurzilor din Turcia, dar şi pentru a avea o regiune din Siria unde să repatrieze şi să amplaseze refugiaţii sirieni. Dar cea mai importantă asemenea regiune era în Idlib, acolo unde disputa se arată mult mai importantă: disputa celui care va fi puterea regională în Siria – între Turcia şi Rusia, dar şi disputa celui care va clama victoria în final.

Punctul de întoarcere a fost atacul de joi purtat de trupele pro-al Assad – de fapt un avion rus, după identificarea finală, deşi Rusia neagă – şi tirurile de artilerie care au lovit trupele turce, ucigând 33 de militari şi rănind alţi 34 – numărul total al victimelor s-a ridicat, în final, la 36. În timpul acestor lupte au fost ucişi cel puţin 21 de civili, între care 9 copii şi 3 profesori în atacurile regimului Assad care au distrus 10 şcoli şi un spital cu lovituri aeriene - un comportament constant menit să alunge locuitorii sunniţi din provincie şi să facă epurarea etnică şi sectară necesară preluării conducerii de către liderul allawit. Ultimele acţiuni din Idlib, începând din decembrie, au împins circa un milion de oameni spre graniţa cu Turcia şi în Turcia şi au ucis peste 299 de civili.


Bashar al-Assad FOTO EPA-EFE

 Bashar al-Assad FOTO EPA

Operaţiunea pe scară largă: război Turcia-Assad în toată regula

Preşedintele Erdogan a reanunţat ultimatumul împotriva trupelor siriene, invocând acordul din septembrie 2018 cu Rusia şi Iran care presupunea ca Idlib să rămână zonă de dezescaladare, fără război. Preşedintele Turciei a solicitat revenirea trupelor regimului la poziţiile deţinute anterior ofensivei până la 29 februarie, în caz contrar, trupele turce urmând să atace pe toată linia şi să readucă lucrurile la normal. De altfel trupele turce au adus pe teren material militar şi soldaţi, întărind apărarea pe zona pe care o controlează, pregătind atacul lansat la 1 martie.

Atacul s-a soldat cu răzbunarea celor 36 soldaţi turci morţi în această săptămână, 57 fiind numărul celor ucişi în februarie. Turcia a introdus tancuri şi trupe în zonă şi atacurile sale de duminică s-au soldat cu recucerirea oraşului strategic Saraqeb de la Armata Arabă Siriană a lui Assad şi aliaţii săi de către rebelii sirieni din Armata Siriană Liberă şi din grupările din Idlib, susţinute de Turcia. În plus Turcia a doborât două avioane de luptă SU-24 ca replică la doborârea unei drone turce. Raportul ministrului apărării turc Hulusi Akar arată că duminică au mai fost distruse 3 siteme de apărare anti-aeriană siriene, şi au “neutralizat“ 2212 soldaţi. Au mai fost distruse 8 elicoptere, 103 tancuri, 72 piese de artilerie şi lansatoare de rachete, pe lângă cele 3 sisteme de apărare antiaeriană.

Regimul sirian a anunţat închiderea spaţiului aerian în Idlib, adică perspectiva ca orice aeronavă îl traversează să fie considerate ostilă şi să fie doborâtă. În acelaşi timp, Ankara a comunicat că nu are nici o intenţie să intre în conflict direct cu Rusia, ci doar să oprească masacrele regimului sirian asupra propriei populaţii şi să oprească migraţia. De asemenea, Turcia va ţinti doar soldaţii regimului şi pe cei care atacă trupele turce. Turcia aşteaptă ca Rusia să-şi folosească influenţa şi să oprească atacurile regimului.


Vladimir Putin FOTO AFP

Vladimir Putin FOTO AFP

Cât să te încrezi în aliatul rus

Turcia gustă acum rezultatul mezalianţei sale forţate cu Rusia şi Iran. Formatul Astana era menit să prezerve interesele tuturor părţilor şi să limiteze acţiunile agresive ale fiecăruia, în aşa fel încât confruntările să nu escaladeze într-un război pe scară largă. În ciuda acordurilor de la Soci, din septembrie 2018, Turcia a realizat între timp cât poate să se încreadă în acordurile şi angajamentele Rusiei: deloc!

În formatul originar, zona Idlib(ca şi celelalte zone de dezescaladare stabilite în 2017) trebuiau să fie arii fără conflict, fără confruntări. În schimb, rând pe rând, aceste zone au fost atacate una câte una de către regimul Al Assad susţinut de Rusia şi Iran, fapt care a fost urmat ulterior de refugierea oponenţilor rămaşi în viaţă în alte zone, pe culoare create, dar fără a putea transporta armele grele. Regimul a capturat astfel întreaga Sirie mai puţin zona kurdă şi de lângă graniţa cu Iordania şi Irak. Acum 1,5 milioane de oameni s-au refugiat în Idlib, lângă graniţa turcă, iar Turcia aştepta ca măcar această zonă să rămână neatinsă, mai ales că, potrivit acordurilor din septembrie 2018, Idlib este sub autoritatea sa.

Turcia a introdus 12 puncte de observare care să descurajeze orice invazie şi să ţină trupele lui Assad departe de rebeli, dar majoritatea sunt astăzi înconjurate şi izolate. Ciocniri constante au loc între trupele turce şi conglomeratul de forţe ale lui Assad, coordonate de ruşi. Turcia se raportează la acord şi cere respectarea lui, în timp ce Rusia utilizează intepretarea sa creativă şi nuanţele lăsate în acord, astfel că Ankara gustă războiul legal – lawfare – al ruşilor: Rusia interpretează astăzi că Turcia nu şi-a îndeplinit acordul de a separa opoziţia de jihadişti şi nu a dezarmat trupele numite teroriste – lucru imposibil atunci când regimul Assad numeşte oprice opozant drept terrorist - ba mai mult, susţine că a protejat punctele de observaţie dar trupele sale şi ale regimului pot să intre peste terorişti şi că e o luptă legitimă - chiar dacă necoordonată cu Turcia. Mai mult, trupele turce sunt lovite pentru că sunt situate lângă terorişti – pretenţie respinsă de Turcia în cazul atacului de joi, când trupele sale nu se aflau lângă nici o unitate rebelă când au fost decimate.

Bătălia pentru supremaţia în Siria

În fapt, atât Preşedintele turc cât şi preşedintele Rusiei îşi joacă rolurile distribuite cu mai mult sau mai puţin talent, în dorinţa de a nu pierde sprijinul intern. Deja în Rusia, Vladimir Putin nu mai e adulat pentur intervenţia din Siria, deci trebuie să încheie campania în care e implicat de 5 ani, clamând victoria prin cucerirea Idlibului de către Al Assad, ca să poată repatria trupele sale şi să demonstreze tuturor că e principalul jucător în Orientul Mijlociu după retragerea SUA, că îşi susţine fidelul secondant al Assad până în pânzele albe.

Pe de altă parte, Turcia are o problemă similară, mai ales că populaţia nu e tocmai susţinătoare a intervenţiei în Siria pe care nu o prea înţelege. Turcia vrea victoria şi controlul în Idlib, unde să amplaseze refugiaţii sirieni de pe propriul teritoriu, iar populaţia deja a răbufnit în privinţa noului val de refugiaţi pe care nu-l mai poate gestiona. Turcia găzduieşte peste 4 milioane de refugiaţi deja, cu circa 700.000 la graniţa sa dorind să intre şi ei. În plus, o eventuală retragere a trupelor şi înfrângerea la masa verde, plus păstrarea refugiaţilor nu avantajează perspectivele electorale şi încrederea în Preşedintele turc.

Preşedintele Erdogan a cerut ultimativ Rusiei să se dea la o parte şi să-l lase să regleze problemele sale cu Al Assad. O întâlnire (a patra) între Ankara şi Moscova ar urma să aibă loc pe 5-6 martie pentru a evita o escaladare mai puternică şi mai ales confruntări ruso-turce, de data asta la nivelul preşedinţilor rus şi turc. Rusia a deplasat două crucişătoare în Estul Mediteranei, dar o confruntare directă e la fel de neplăcută pentru Turcia ca şi pentru Rusia. Acţiunile sale împing invariabil Turcia din nou spre Occident, iar postura Rusiei, egoistă şi preocupată exclusiv de propriile interese, se dezvăluie la fel de evident astăzi. Însă un război ruso-turc nu e deloc exclus, aşa cum confruntările constante din Siria şi Libia şi multiple victime nu au cum să menţină nici aparent parteneriatul ruso-turc.


FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

Turneul diplomatic: limitele relaţiilor de încredere ale Turciei cu Occidentul

Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, şeful diplomaţiei turce, Mevlut Ceavusoglu şi alţi mesageri diplomatici au avut numeroase discuţii şi acţiuni diplomatice cu scopul de a obţine sprijin în perspectiva evoluţiilor din Idlib. O convorbire directă a avut loc între Preşedintele turc şi cel american, Donald Trump, cu un cominicat puternic de susţinere şi îngrijorare al aliatului american. Dar fără a aduce rachete Patriot în zonă, aşa cum ceruse Erdogan. Şi Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron a discutat cu Erdogan şi Putin, cerându-le o întâlnire de rezolvare a diferenţelor din Idlib.

La NATO, vineri, s-a consumat o reuniune de urgenţă condusă de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, pe tema Idlib. Turcia a accesat articolul 4 şi a cerut consultări cu aliaţii. NATO a mulţumit pentru informarea făcută, şi-a anunţat deplina susţinere pentru aliatul său, îngrijorarea pentru situaţia umanitară şi pentru refugiaţi şi a deplasat capabilităţi de avertizare timpurie şi supraveghere în regiune pentru apărarea teritoriului turc. Dar fără a se implica în Siria.

Nimeni nu-şi doreşte confruntarea cu Rusia lui Putin, mai ales când nu e vorba despre un atac asupra teritoriului Turciei, deci a teritoriului aliat, iar atât SUA cât şi aliaţii europeni au respins pătrunderea Turciei cu trupele în Siria, la momentul iniţial, acum 4 luni, cum toţi au recomandat să nu fie ţintite trupele SDF – a forţelor democratice siriene, majoritar kurde, aliaţi ai SUA în combaterea Stat Islamic, considerate de către Turcia o prelungire a PKK, organizaţie teroristă.

În plus, Turcia a putut să constate gradul de izolare în care se află prin înclinaţia sa de a apăra componenta islamului politic şi a Frăţiei Musulmane sub diverse forme: e izolată de SUA, NATO şi UE prin pornirile sale de a ignora interesele acestor state şi de a juca prea mult la masa în care se află Rusia, suferind păcălelile obişnuinte pe care le trage Putin tuturor partenerilor săi, la momentul oportun; apoi e izolată de lumea arabă şi de lumea islamică, pe care nu o poate capacita într-un eventual conflict; în plus, aliaţii săi Qatar, Pakistan şi Azerbaidjan nu au valoare strategică într-o confruntare cu Rusia lui Putin.


FOTO Guliver / Getty Images / Burak Kara

Imagine indisponibilă

Angajarea NATO, SUA şi a Occidentului: eliberarea migranţilor sirieni spre Europa

Preşedintele Erdogan joacă la risc maxim tot mai multe cărţi în Idlib şi în Siria. Turcia trebuie să se afirme ca putere regională, fără de care nimeni nu poate soluţiona conflictul – nici Rusia, nici Iranul, din Occidentul – dar acest lucru presupune implicare militară şi pierderi de soldaţi şi mersul până la capăt în Idlib. Cu problemele juridice ale operaţiunilor în terţe state în cazul unei dezbateri la ONU, pentru că problemele de suveranitate ale Siriei nu pot fi acoperite de acordurile preexistente ce garantează intervenţia Turciei dacă-i este ameninţat teritoriul, acorduri ce nu se aplică în cazul Idlib.

Pe de altă parte, eventualitatea înfrângerii, eventual cu multe victime în rândul soldaţilor turci, este la fel de complicate pentru viitorul politic al preşedintelui turc. Opoziţia i-a cerut oprirea acţiunii şi retragerea trupelor turce din Siria înainte să fie prinsă în vârtejul conflictului, dar acest gest este o imposibilitate politică. Singura şansă e o victorie pe teren, şi una rapidă!

Pe de altă parte, Turcia plăteşte relaţiile sale tot mai reci şi multiplele controverse şi confruntări cu Occidentul, cu SUA în primul rând. Sfidarea privind achiziţiile S400 se răzbună azi, mai repede decât se aştepta. În plus, dacă susţinerea politică şi morală pentru un aliat e fără dubii, ca şi apărarea spaţiului său aerian şi a teritoriului, pe baza angajamentelor articolui 5 din Tratatul Nord Atlantic, totuşi nimeni nu se va grăbi să intre cu trupe pe teren în Idlib, să susţină ofensiva turcă.

Nici ideea de a angaja o luptă ascunsă prin ridicarea interdicţiei refugiaţilor să plece spre Europa nu a fost de bun augur. Tentaţia de a obţine astfel implicarea statelor europene în Idlib e sortită eşecului. Din contra, Preşedintele turc se poate trezi cu un alt subiect de contencios cu Occidentul, unde se află unicii săi aliaţi şi parteneri loiali, cu care e obligat să-şi reconstruiească rapid cele mai bune relaţii, după episodul păcălelii trase de Rusia.

Pentru moment, lucrurile de pe teren arată mai degrabă bine, pentru Turcia, dar a trecut doar o zi de atac. Însă ofensiva turcă trebuie să continue fără preget mai departe, riscând viaţa soldaţilor săi din posturile de observaţie, folosind trupele rebelilor sirieni pe care-i susţine care să mascheze ofensiva armatei turce şi mai ales evitând la maximum expunerea în uciderea trupelor ruse care coordonează operaţiunea lui Assad, dar şi doborârea avioanelor ruse. În caz contrar, căderea în război total – deja sunt voci ce vorbesc despre agresiunea rusă împotriva trupelor turce – poate duce la multe pierderi chiar dacă, trebuie recunoscut, nici Rusia nu-şi doreşte o asemenea confruntare. Speranţa rămâne în discuţiile de la finalul săptămânii Putin-Erdogan de la Moscova. Iar Turcia vorbeşte pe din ce în ce mai multe voci despre închiderea strâmtorilor, potrivit Tratatuluid e la Montreux, 1936, ca efect al ameninţării la adresa securităţii sale, perspectivă dezastruoasă pentru Rusia lui Putin.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite