O poveste cu finul meu, Colonelul de la Slătioara

Săptămâna trecută, seara târziu, când a fost și eclipsa de lună, m-a sunat la telefon colegul meu de bancă din clasa a I-a de la Slătioara, colegul și finul meu cunoscut azi de tot satul, cu mândrie ca domnul colonel.

Botezat de tatăl meu, primul nostru învățător, și cununat apoi de mine și de maică-mea la însurătoarea lui cu Tonica (Antoaneta), fiica vecinului de pământ, fiică a lui Anghel, în vremea aceea cârciumarul satului.

Așa se făceau căsătoriile atunci. Când soții erau vecini cu bucata lor de pământ, sigur mică, numită în Oltenia de sub munte curea.

- Nașule, mi-a venit dor de tine. Fiind singur între patru pereți ai casei mele încât îmi urlau urechile de singurătate, am dat cu ochii la capul patului de fotografia plecării căruței din curtea tatălui meu la biserică, în ziua nunții cu nașa Antoaneta, mama ta, și cu tine naș pe băncuța căruței, în spatele vizitiului și dumneavoastră cu lumânările de nuntă în brațe, pregătiți de drumul spre biserică. Și-mi amintesc, când văd în fotografie – cine-o fi fost fotograful nu știu – că bidivii grași și frumoși cum nu mai erau alții în Slătioara erau roibi, roșcați adică. Și de la urechi în jos, până la umerii lor se revărsa ciudată coama lor ca un caier alb ca zăpadă. Nu se mai văzuse sau nu mai văzusem noi cai roibi cu coamele albe și ei cu capetele în piept, încordați ca și când ar fi tras în jug și vizitiul – mai ții minte, Nașule? – era proprietarul lor, Petre Pistruiatu, cu pistrui roșii pe fața albă ca varul din capul satului, din Potreși, cam la vreo 50 de ani atunci, dar zdravăn ca un flăcău și cu biciușca cu ciucuri roșii din piele cu care pocnea când o învârtea deasupra cailor, ca și când ar fi tras cineva cu pușca.

- Te ține bine mintea, Colonele, zic eu. Mai ai și gospodărie azi?

- Păi cum să n-am? Am o ogradă de găini și mai am și oile care-mi fac și miei de Paște. Cum să n-am?

- Păi, te ții bine de tot, zic eu, dacă la 91 de ani ai atâta gospodărie și ești singur.

- Singur, că știi bine că mi-a luat-o Dumnezeu pe Tonica după o viață întreagă și mi-a făcut două fete. Fata cea mare mi-a făcut două nepoate, care au făcut școala la Londra și nu se mai întorc acasă.

- Dacă au slujbe bune și sunt englezoaice acuma, cum să se mai întoarcă?, zic eu.

- Cum să nu se întoarcă, cum să nu te întorci tu acasă la tine să vezi cerul Slătioarei, să pui capul pe pernă la Slătioara, și când te scoli să vezi cum văd eu Munții Vâlcii, până dincolo de Rânca, așa cum i-am văzut și azi dimineață, plini de zăpadă, sclipind în soare.

- Vezi bine de tot la 91 de ani, zic eu. Ți-ai lăsat cumva și barbă?

- Doamne ferește, cum să-mi las barbă? Cum să mă vadă satul nebărbierit când mă duc dimineața să-mi iau pâine de la cârciumarul nostru, care aduce în fiecare zi pâine de la Horezu.

- În fiecare zi, îl întreb eu, te îmbraci și te duci să-ți iei pâine?

- Să știi că mă îmbrac în fiecare dimineață frumos, ca de sărbătoare, când plec de acasă. Și când îmi dau „Bună dimineața, domnule colonel”, oamenilor de pe drum, mi se îndreaptă șira spinării.

- Măi, Titule și Finule, mă uimești cu ce-mi spui și-mi amintesc și eu când eram noi în clasa a I-a, patru în bancă, eu și tu lângă mine, și Cârstea Vintilă, care ne tăia pe toți la aritmetică, și Viorel Constantin – al patrulea – orfanul unei muieri de sub Măgură și frumos ca o fată și deștept, și primul care a plecat dintre noi ca și când l-ar fi grăbit cineva să n-apuce să-l ia și pe el la armată. Ei, și te-ai dus și tu la armată și ai ajuns locotenent colonel și-mi mai amintesc că ai venit la mine să vorbesc cu generalul Opriță, comandantul cadrelor Armatei de atunci să-ți dea voie să pleci din Armată, că vrei să te faci iar țăran.

- A fost binele pe care mi l-ai făcut tu, Nașule, și m-am întors acasă și de peste 50 de ani sunt iar țăran. În fiecare an, dar în fiecare an, gospodăria mea e mai mică, însă tot îmi mai țin obiceiul.

- Adică?, zic eu.

- Păi, și anul ăsta, acum toamna, am strâns merele căzute de pe jos, le-am tocat mărunt, le-am pus în butoi ca să fiarbă, am pus și cazanul de țuică, am aprins focul sub el și am făcut o țuică de mere, fiindcă nu mai am nici pruni. Dar să știi, Nașule, că a ieșit o băutură ca o împărtășanie.

Dialogul acesta adevărat și uimitor a continuat până noaptea târziu și simțeam că nu se poate despărți de mine și nici eu nu aveam inima să mă despart de el și de amintirile noastre slătiorene.