O piesă despre un supravieţuitor fantomal

Cu traducerea în limba română a piesei Immanuel Kant a lui Thomas Bernhard, apărută în excelente condiţii grafice în volum în anul 2013 graţie eforturilor reunite a a două edituri timişorene- Diacritic şi Brumar – m-am întâlnit pentru prima dată la finele anului 2011.

A fost atunci vorba despre o întâlnire mediată de un spectacol de teatru. Spectacol jucat în limba maghiară, spectacol montat la Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara de regizorul Alexandru Colpacci. Un spectacol dificil, aşa cum sunt necondiţionat mai toate spectacolele înscenate pe textele “nărăvaşului” scriitor austriac, dar şi un spectacol bun despre care am scris cu plăcere în nr. 1-2/2012 al revistei Teatrul azi.

M-am întâlnit cu traducerea în limba română a unei piese jucată în limba maghiară graţie unui spectacol fiindcă, aşa după cum se întâmplă mai peste tot în ţară, şi la Timişoara am avut parte de o traducere la cască. Nu ştiam atunci, fiindcă montarea nu beneficia de un caiet-program riguros întocmit, că ceea ce auzeam în cască, eu dar şi ceilalţi spectatori necunoscători de maghiară, se datorează unei traduceri defel “de serviciu”, nicidecm brute, ci uneia semnată de Eleonora Ringler-Pascu. Profesor universitar la Secţia de teatru a Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara semnatara traducerii este, cred, unicul specialist român atestat în literatura dramatică a lui Thomas Bernhard căci e titulara unui doctorat pe această temă obţinut la Viena.

Acum, când am avut ocazia să citesc, nu doar să aud textul, mi-am dat seama cât de dificilă a fost munca traducătoarei. Şi aceasta fiindcă Immanuel Kant nu e un defel un text prietenos, “cumsecade”, aşa cum nu cred că ar fi nici una dintre piesele scriitorului austriac. Aşa cum nu sunt nici Puterea obişnuinţei, jucată până acum la Timişoara şi la Braşov, nici Societatea de vânătoare, piesă înscenată în limba maghiară la Cluj, nici Înainte de pensionare, text montat în urmă cu puţine stagiuni la Naţionalul timişorean, nici Fraţi vitregi cu care am făcut cunoştinţă în vară, în zilele şi serile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, graţie unui excelent spectacol polonez montat de Christian Luppa.

Cu toate că şi în Immanuel Kant găsim două- trei referinţe accidentale la lumea teatrului (“Marii actori sunt la cimitir/ iar cei vii nu fac doi bani/Dar sigur nu sunteţi interesată de teatru/Eu nu mai merg la teatru/nu are nimic de oferit/E un anacronism” –spune, la un moment dat unul dintre personaje, recte Milionara), piesa aceasta, scrisă în anii 70 ai secolului trecut şi reprezentată, din câte se pare, în premieră absolută în 1978 la Teatrul Schauspielhauss din Düsseldorf nu seamănă ca grad de accesibilitate nici cu Minetti, nici cu Creatorul de teatru, texte, dacă nu ceva mai “populare”, oricum mai la îndemână, texte a căror acţiune se petrece chiar în lumea teatrului şi a slujitorilor scenei. A unor slujitori ai scenei care, asemenea celor două surori din Fraţi vitregi, se află la capătul unor cariere ce, din perspectiva timpului, au fost, pesemne, mai degrabă eşuate.

Spuneam că munca traducătorului e una dificilă. Şi aceasta fiindcă Immanuel Kant e un text care “ţâşneşte”, care e indiferent, care sfidează orice fel de semn de punctuaţie. Care e aşezat în pagină asemenea unei poezii moderne din care, aparent, e excomunicată orice urmă de lirism. Eleonora Ringler-Pascu a surmontat  cu succes toate dificultăţile, toate capcanele traducerii şi a izbândit. Immanuel Kant e un produs editorial de succes, făcut aproape “nemţeşte” şi fiindcă beneficiază de o detaliată şi inteligentă prefaţă scrisă de Daniela Magiaru, dar şi pentru că, la sfârşitul volumului, traducătoarea a ţinut să fie inserat un mini-studiu critic intitulat Thomas Bernhardt- teatrul eşuării, scris de ea însăşi în stilul criticii universitare, atent mai degrabă la rigoare decât la exuberanţe stilistice, dar şi Repere biografice, o amplă notă bibliografică ce concentrează  Opera literară (teatru, lirică, romane, povestiri), studiile critice care i-au fost consacrate lui Thomas Bernhard, traducerile în limba română ale scrierilor lui plus montări ale pieselor sale în România.  

Immanuel Kant confirmă consecvenţa dramaturgului în abordarea în scrierile sale destinate scenei a unor teme obsesive. Ca şi în Minetti, în Creatorul de teatru, în Societatea de vânătoare, în Înaintea pensionării ori în Fraţi vitregi se vorbeşte în termeni tranşanţi, duri, neiertători despre diformitate, despre bătrâneţe, despre boală şi despre moarte. Despre iminenţa acesteia. Teme prin care, aşa după cum scria Martin Esslin în capitolul Dincolo de absurd ce încheie ediţia din anul 2003, ultimă, definitivă a cărţii sale cult Teatrul absurdului (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2009), Thomas Bernhard s-ar trage din Beckett.

În piesa plasată sub un moto semnificativ, împrumutat din Antonin Artaud, moto care te duce, curios!, cu gândul la teoriile aristoteliciene asupra verosimilului, cu toate că autorul celebrului Teatrul şi dublul său se numără printre apostolii teatrului nearistotelician, (“…arta nu înseamnă că în teatru trebuie să reprezentăm viaţa”), Bernhard se joacă de-a istoria contrafactuală. Dramaturgul întocmeşte un bizar jurnal al unei călătorii în fapt niciodată întreprinse. O călătorie în America, plasată la început de secol XX, de ilustrul filosof german Immanuel Kant. De acel Kant despre care se ştie că nu ar fi părăsit niciodată Königsbergul. O călătorie pretins făcută de un Immanuel Kant care crede că “a călători spre America e o perversitate”.  Kant pleacă în călătorie pentru a primi un titlu de doctoris honoris causa, dar şi spre a se opera de glaucom.

Călătoria înseamnă îndeobşte libertate. Ori numai despre libertate nu poate fi vorba în piesa lui Thomas Bernhard. Care, aşa după cum bine remarcă Daniela Magiaru în prefaţa deja menţionată, “este un text care te duce cu gândul la încastrările fiinţei”. Agresat de o soţie posesivă, atentă mereu la orice detaliu, rupt de lumea reală, detestând actualitatea, detestând ziarele, Kant e precum papagalul lui pe nume Friedrich, închis într-o cuşcă imaginară. Desăvârşită de un torent de vorbe ce vin nu numai de la Soţie, ci şi dinspre o excentrică Milionară periodic plecată în recuperarea bijuteriilor familiei pierdute de bunica victimă a tragediei vasului Titanic, dinspre Colecţionarul de artă, dinspre Steward şi ajutorul lui, dinspre Bucătar, Amiral, Ofiţeri maritimi, pasageri, medici, îngrijitori, muzicieni. Însuşi Profesorul Kant vorbeşte mult, la fel cum o fac personajele absurdului, cele beckettiene, de pildă. Piesa lui Thomas Bernhard te duce cu gândul la Aşteptându-l pe Godot, prin cuplul pe care Kant îl face cu Ernst Ludwig (doar el şi papagalul Friedrich, un dublu al lui Kant, au nume proprii). Un cuplu ce aminteşte de Vladimir şi Estragon.

În scrierea lui Thomas Bernhard avem de-a face şi cu un personaj “informal”. Care devine atoatecuprinzător.  Cu mintea agresată de bătrâneţe şi de boală (de Alzheimer), de acea “albă agonie a memoriei” despre care vorbea Mallarmé. O boală în urma căreia, aşa după cum scria George Banu în volumul Uitarea (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002)  “cel atins de ea sfârşeşte prin a deveni propriul său supravieţuitor fantomal. O pată de umbră”.

La urma urmei, Immanuel Kant a lui Thomas Bernhard chiar aceasta este. O piesă despre un “supravieţuitor fantomal”.

Thomas Bernhard- IMMANUEL KANT;

Traducere şi postfaţă de Eleonora Ringler-Pascu;

Prefaţă de Daniela Magiaru;

Editura Diacritic &Editura Brumar, Timişoara, 2013