O dimineaţă perfectă

Trebuie să pleci. Dar încă te mai foieşti prin casă. Găseşti ibricul de cafea pe aragaz. Îl speli cu burete şi Fairy. Îl clăteşti. Ştergi chiuveta de stropii de apă cu prosopul de vase. Te uiţi la ceasul cuptorului cu microunde. Trebuie să pleci.

Te duci în baie. Totul pare în regulă. Pereţii sunt galbeni. Poate la vară ar trebuie să zugrăveşti. Ce-ar mai fi de făcut aici? Să mai tragi o dată apa la closet. Tragi apa. Îţi aminteşti de gunoi. Te întorci în bucătărie, iei găleata, deschizi uşa, ieşi pe palier, te duci la ghenă şi arunci gunoiul. Te întorci. Mai sunt şi două sticle de plastic goale. Arunci şi sticlele. Închizi uşa. Bună treabă!

Trebuie să pleci. Ai atâtea lucruri de făcut în această zi. Nici nu ştii de care să te apuci mai întâi. Dar te simţi în siguranţă învârtindu-te prin casă, cu mintea la ziua pe care trebuie s-o trăieşti. Trebuie s-o trăieşti... De ce trebuie?

Te aşezi pe taburet, în bucătărie, şi îţi aprinzi o ţigară. Mai tragi de timp. Te gândeşti la ceea ce-ai de făcut. Sunt aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut şi ieri. Şi alaltăieri, şi săptămâna trecută, şi luna trecută. Asta se numeşte rutină. Dacă te plângi, toţi vor sări să-ţi spună că ai nevoie de-o schimbare. Ce uşor să dai din gură: o schimbare! Ce uşor să dai sfaturi despre curajul schimbării! Unii îţi vor spune, ca şi cum ţi-ar da o ţigară, că trebuie să faci o călătorie. Dar călătoriile astea iniţiatice le vezi numai în filmele americane cu pretenţii la Oscar. Mofturi! 

Nu-ţi vine să crezi că ai ajuns să trăieşti această dimineaţă, în care nu mai poţi să te urneşti.       

Stingi ţigara în scrumieră şi arunci mucul în găleata de gunoi. Şi scrumiera asta merită spălată! Dar trebuie să pleci. Nu-ţi vine să crezi că ai ajuns să trăieşti această dimineaţă, în care nu mai poţi să te urneşti. Pe care vrei s-o înşeli. De care vrei să fugi. Pe care n-o mai poţi împinge. Asta este, nu mai ai puterea s-o împingi, recunoaşte! Dar nici să te declari învins nu poţi. Să arunci „propsopul“ şi să spui: până aici a fost, gata! Imediat, toţi te vor întreba: ce te-a apucat?, ce-ai de gând să faci?, ţi-ai găsit altceva?, unde te duci? Ai avea unde să fugi, dar asta e doar în mintea ta: nu în munţi, nici într-o peşteră, ci într-o gară... (Gândul ăsta cu fuga într-o gară e din altă poveste, care va fi scrisă altcândva!) Nu poţi să fugi, eşti la fel ca un personaj dostoievskian. Mai lasă-l dracului în pace pe Dostoievski! Te întorci în baie. Ce-ar fi să speli chiuveta? Iei nişte Cif şi o freci superficial. E târziu, trebuie să pleci! – arunci cârpa.

Te încalţi. Îţi tragi paltonul. Îţi iei geanta pe umăr. Tragi cu ochiu’ în dormitor. N-ar dura decât un minut să te dezbraci, să te bagi în pat, să-ţi tragi plapuma peste cap, să închizi ochii şi să nu te mai gândeşti la nimeni. Să meargă lumea înainte, să se descurce şi alţii să-şi împingă viaţa. Fără tine. N-or să-ţi simtă lipsa.

Tragi uşa şi bagi cheia în yală. S-o închizi sau s-o deschizi? Să pleci sau să te întorci? Să te duci în lume sau să te doară în cur de lume? Hotărâşte-te! Acum!... Strângi cheia şi o învârţi în partea pe care o crezi că este bună pentru viaţa ta.