O chestiune de percepție

Un dialog din Cuibul de viespi (1986), capodoperă a cinematografiei românești care aduce pe ecrane piesa Gaițele a lui Al. Kirițescu, ilustrează antologic deliciile incomunicării desăvârșite. Străbătută de fiorul unei revelații, pe fundalul acordurilor unui marș funebru, Lena, una dintre cele două surori ale Anetei Duduleanu, exclamă: „Țațo, trece moarta!” Pentru cele trei vipere guvernate de o pasiune pentru spectacolul tanatic alarma dată e decisivă. Întrebată despre ce moartă e vorba, Lena explică, fremătând de entuziasm:  „Virginica Manoleaschii”. Suspansul îl întrerupe Fraila. Autoritară și fermă, ea acoperă murmurul surorilor mahalagioaice, strigând: „Ruhe!” apoi, învăluindu-se într-un aer patetic, exclamă: „Beethoven!” Uimită și dezgustată, Lena ripostează: „Nu! Virginica Manoleaschii!”

Scena poate cu ușurință evoca celebrul dialog dintre Hugh Grant și o prezentatoare americană de emisiuni TV, model plus-sized (eufemism PC pentru model gras) și reporteră de circumstanță. Desfășurată înaintea decernării premiilor Oscar, discuția a devenit, imediat, obiectul a zeci de articole, comentarii și analize, cele mai multe acide la adresa actorului, amintind că solidaritatea proștilor e „o virtute” nemuritoare. Obraznic, arogant, nesuferit, necooperant, expeditiv – iată adjectivele ce îl descriu pe actorul care la întrebarea-clișeu: „Ce te atrage cel mai mult când participi la Oscaruri?” replică subtil ironic: „E fascinant. Întreaga umanitate e aici. Este... este bâlciul deșertăciunilor.” În mod previzibil referirea la celebrul roman al lui William Thackeray trece pe lângă prezentatoare lăsându-i intactă virginitatea culturală. Ea deduce că Grant a menționat petrecerea Vanity Fair, după cum reiese din comentariul entuziast: „A, e vorba de Vanity Fair, da! Acolo ne destindem puțin și ne distrăm.” Vrea, apoi, să afle cu ce e îmbrăcat pentru eveniment. Replica lui Grant e adorabila: „Cu costumul meu.” Reportera de Oscar insistă: „Cine ți-a făcut costumul? Doar nu l-ai făcut tu!” Grant nu se lasă mai prejos. „Nu mai știu. Croitorul meu.” Răspunsul sfidează codul hollywoodian care presupune ca persoana din interiorul hainelor de lux să se lanseze într-o euforică reclamă a creatorului lor, fericind atât reporterul, cât și restul umanității care ascultă laudele, uitând să mai respire.

Posesoarea microfonului schimbă, apoi, registrul. Vrea să afle impresiile lui Grant cu privire la ultimul film în care a jucat, drept care îi livrează alte clișee, printre care eternul adjectiv (de mult golit de sens) „amazing.” Britanicul mărturisește cu franchețe: „De-abia dacă apar în el. Dacă am apărut vreo 3 secunde!” Interlocutoarea insistă și de data aceasta, exprimându-și convingerea că actorul „s-a distrat” (expresia „to have fun” fiind alt loc comun al limbii contemporane, din ce în ce mai infantile). „Oarecum”, spune Grant, rupând, foarte probabil fără intenție, firul dialogului. Cu o grație forțată, instrument din arsenalul reporterilor din lumea VIP, prezentatoarea plus-sized își anunță retragerea, mulțumindu-i lui Hugh Grant care, după ce îi intoarce spatele, pare să-și dea ochii peste cap.

Pseudodialogul și mai ales urmările sale sunt simptomatice pentru starea societății contemporane, cu precădere pentru statutul vedetei. În epoca emasculării simțului critic reacțiile sincere, neipocrite, alimentate de umor inteligent, de spontaneitate și de observație lucidă, riscând să ucidă clișeul obosit și formula protocolară de politețe, scandalizează sau cel puțin ridică sprâncene. Scene precum cea consumată în seara Oscarurilor presupun o coregrafie pe care puțini riscă să o încalce – reporterul adresează întrebări stupide sau inutile, iar cel intervievat recită afirmații/exclamații/interogații pe măsură. Nimeni nu are voie să tulbure repausul minții unui reporter precum juna americană. Cine îndrăznește să evite limbajul și comportamentul de plastic, neevoluând comme il faut, își pregătește suicidul social. Va ajunge, în mod fatal, pe avizierul mediatic și pe cel al rețelelor sociale, care condamnă abaterile, îndemnându-i subtil pe cetățenii cuminți să nu urmeze modelul combătut. Astfel expus, dacă nu face rapid mea culpa (fie și artificial), va avea o soartă nefericită, pedepsirea sa putând produce grave efecte asupra carierei. Cu această ocazie ni se amintește, de fapt, tuturor că vigilența poliției gândirii e aproape imposibil de înșelat.

Hugh Grant a devenit, în mod previzibil, și obiectul acuzațiilor proferate de feministe. O avocată feministă a susținut că a fost obraznic și că s-a purtat diferit cu reportera doar din cauză că ea este femeie. Cu alte cuvinte, actorul britanic nu ar fi atacat etalajul de prostie care i s-a oferit cu generozitate, dacă el i-ar fi aparținut unui bărbat. Este o situație puțin probabilă, având în vedere structura sa mentală, cel puțin așa cum se dezvăluie ea în dialogul de la Oscaruri. Presupunând, totuși, că ar suferi de misoginism, realitatea respectivă ar coabita la fel de natural cu îngustimea minții prezentatoarei. Una nu o împiedică sau influențează pe cealaltă. Însă dincolo de definirea lui Hugh Grant drept misogin sau nemisogin, trebuie menționat că reacția feministelor este rodul altui fenomen care se înscrie perfect în contextul social descris. Astăzi aproape orice comportament inadecvat al unui bărbat față de o femeie este atribuit misoginismului. Justificat sau nu, el ajunge în fața instanței feministe a cărei judecată necruțătoare anulează atât rațiunea, cât și egalitatea pe care susține neîncetat că o apără. (Nu este, de altfel, singura contradicție a acestei exaltări în masă.) Printr-o astfel de lentilă ideologică, perceperea atitudinii bărbatului acuzat preventiv pierde orice legătură cu simțul analitic. Odată acuzația lansată, contraargumentele devin inutile, iar sentința e deja formulată. Fenomenul, care uneori ia, mutatis mutandis, forme similare proceselor-spectacol din vremuri tenebroase, se manifestă cu același efect în diferite alte situații în care convingerea ideologică precedă raționamentul, iar cei care se declară victime se află natural într-o stare de perpetuă jignire.

În apărarea lui Grant (evident, mult mai timidă în raport cu atacurile) s-au invocat relația sa proastă cu presa și stilul tipic britanic de a răspunde. Că aceste argumente sunt corecte sau nu poate fi obiect de speculații însă ce a urmărit publicul în timpul scurtului dialog a fost spectacolul oferit de un om inteligent și profund, șarmant, ludic și spontan, care cu ajutorul indirect al unei obscure prezentatoare TV rămase în ograda Virginicăi Manoleaschii, și-a demonstrat talentul de prestidigitator al cuvântului.

Era de așteptat ca intervenția să deranjeze intens o societate tot mai imberbă, care preferă să se scalde într-o cecitate voioasă, distribuind amabilități de plastic și vorbind o limbă sărăcită stilistic și debordând de truisme. Fenomenul, desigur, este universal. În limba română curentă el asigură teren fertil pentru formule-clișeu emise incontinent, dintre care cele mai populare sunt deja odioasele „o zi bună/frumoasă!” și „ai grijă (de tine)!”, calchiate după „have a good/great day!”, respectiv „take care!” Recursul la a doua formulă sugerează că în absența ei oamenii ar practica, cu voluptate, arta de a-și face rău cu metodă.

Denigrarea lui Hugh Grant e doar un episod al unei cronici a anomaliilor recente. Amintirea sa se va stinge sau estompa în curând, dar fenomenul care a determinat-o nu poate decât să se agraveze, amintind tuturor că serile de Oscar în care prezentatorii sau participanții produceau replici memorabile, indiferenți la orice risc social, sunt acum doar material de arhivă.