O catedrală, un secol de speranță și un destin: România și Biserica sa

Astăzi, România a trăit un moment de profundă încărcătură spirituală, identitară și, desigur, istorică: sfințirea Catedralei Naționale, într-un an care marchează și centenarul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat.

FOTO Arhivă

Este un vis născut odată cu România modernă, închegat în inimile a milioane de credincioși și care devine realitate în 26 octombrie 2025. 

Este, de asemenea, încă o dovadă că avem capacitatea, ca popor, să ducem un proiect, uneori ascuns în temnițele comuniste, sau pierdut în tranziție, vreme de mai multe generații. Vă rog să vă gândiți la asta atunci când simțiți că vă pierdeți nădejdea în NOI, ca neam, sau în dimensiunea noastră istorică. Și vă rog să nu uitați că speranța, credința, răbdarea și fapta, biruie multe. Uneori chiar moartea!

Această sfințire istorică a fost oficiată de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, și de Preafericitul Părinte Daniel, alături de un sobor impresionant, în prezența unor importante personalități precum președintele României, președinta Republicii Moldova, premierul, președinții Camerelor Parlamentului, foști șefi de stat și reprezentanți ai Casei Regale. Cu toții, și vreau să subliniez asta, ajutați de sute de voluntari din toate colțurile țării, inclusiv din Ardeal. Munca lor trebuie știută și apreciată. La fel cum trebuie să le fim recunoscători tuturor celor care, de un deceniu și jumătate, cu mult sau cu puțin, au sprijinit lucrările de construcții.

Lăcașul de cult este, în sine, o construcție impresionantă, dar este în același timp mult mai mult decât atât. El reprezintă o mărturie peste timp a jertfelor, a credinței și a continuității noastre ca neam. Reprezintă de asemenea un semn de recunoștință, un simbol, pentru toți cei care au suferit, au sperat și au luptat sub semnul Crucii și al Tricolorului. Este mărturia jertfei dar și a victoriei. Ne reprezintă.

Am avut onoarea de fi invitat să iau parte la această sfințire. Din păcate, o răceală destul de grea m-a ținut departe de Catedrală, de București, de prieteni și de toți cei prezenți astăzi la acest eveniment istoric. Totuși, în inima mea, mă aflu acolo. Așa cum m-am aflat, cu emoție și reculegere, în 2018, la marea slujbă de Centenar, 100 de ani de la Marea Unire, atunci când, pentru prima dată, această Catedrală alături de poporul prezent acolo, a primit binecuvântarea prin rugăciune.

Pentru mine, ca ortodox, ca român și ca fost membru al Adunării Naționale Bisericești vreme de două mandate, acest moment are o semnificație specială. Pentru că nu vorbim doar despre ziduri azi, ci vorbim despre o lucrare spirituală a unei națiuni care și-a păstrat identitatea prin credință. Multe alte națiuni au pierdut asta. Mă rog să nu fie cazul nostru niciodată! Pentru că am pierde astfel mult mai mult decât atât.

În calitate de primar al Aradului, la vremea aceea, am contribuit, alături de cler și de comunitatea locală, la realizarea unei alte catedrale importante: Catedrala Ortodoxă din Arad, visul de suflet al românilor din vestul țării. Știu câtă muncă, dăruire și răbdare cere o asemenea lucrare. Știu ce înseamnă să ridici o Catedrală, nu doar în piatră, ci și în conștiința unei comunități.

Astăzi, la 100 de ani de Patriarhat, înțelegem mai bine că autonomia spirituală a Bisericii Ortodoxe Române a fost mereu un pilon al maturității noastre ca națiune și al UNITĂȚII noastre. Autocefalia dobândită prin efort și luptă, cu sprijinul statului român de atunci, a fost confirmarea că România se definea nu atât, sau nu numai, geografic sau politic, cât mai ales prin vocea sa duhovnicească proprie, românească, istorică și, sunt convins de asta, perenă! Credința ortodoxă și limba română. Sunt două concepte care, FĂRĂ să excludă pe nimeni, ne-au ținut împreună, deși dezbinați geografic, vreme de secole!

Catedrala Națională este, din acest punct de vedere, atât un loc al rugăciunii, cât și un testament arhitectural, artistic, creativ, al unei credințe care a trecut prin comunism, prin dezrădăcinări, prin tranziții, și care totuși n-a cedat. Dimpotrivă, a crescut. S-a întors la popor și poporul s-a întors la ea.

Într-o Europă tot mai secularizată, dar și tot mai provocată de crize morale și spirituale (oare de ce...), noi, românii, păstrăm un echilibru rar: suntem europeni moderni, dar și credincioși cu rădăcini adânci, autentice, vii! Catedrala Mântuirii Neamului, Catedrala Națională, ne amintește exact de această dublă chemare: să construim viitorul fără să ne uităm sufletul.

Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibil acest proiect și mă rog ca Biserica Ortodoxă Română să rămână, și în următorii o sută de ani, aceeași lumină care ne adună și ne întărește și ne definește ca popor. Pentru totdeauna.