Nume importante în spectacole la Deutsche Oper Berlin
0Titrând astfel, fac referire la soliști de diverse generații, artiști de valoare dar a căror formă de moment poate sau nu fluctua. În situații negative, prezențele lor pe afișe au rămas totuși importante, publicul îi admiră, fiind deseori conciliant.
Cum notam cu alte prilejuri, anii de relativ repaus din timpurile pandemice au dus la o explozie de voci tinere, proaspete, a căror consolidare tehnică și scenică le situează acum în topul actualității și valorii. Alături de acestea, cântăreți experimentați stăruie să continue cariere care ar fi trebuit negociate altfel la vârste avansate, mai ales din cauza activității prelungite. În acest sens, la Deutsche Oper Berlin am avut recent ocazia să văd spectacole cu componențe diverse.
Federica Lombardi și Jonathan Tetelman, staruri în „Don Carlos”
Opera verdiană este întotdeauna o piatră de încercare, indiferent dacă se prezintă în limba franceză originală sau italiană, în variantă cu 5 sau 4 acte. O grand-opéra în care trebuie întrupate personaje multe cu partituri de mare dificultate tehnică, expresivă și stilistică. Acum, Sir Donald Runnicles, dirijorul, a ales versiunea italiană în 4 acte, prezentată pentru prima oară la Milano în 1884. A fost o producție din 2011 aproape „de autor”, întrucât regia, decorul și luminile au revenit lui Marco Arturo Marelli, având-o ca desenatoare a costumelor pe Dagmar Niefind.
Creatorii au imaginat o estetică simplă, simbolică, aflată sub semnul crucii, care există imensă de la început, stilizată cartezian, construită vizual prin aranjarea marilor blocuri sau panouri de decor și vizibilă pe fundal. Își modifică periodic, pe scene și acte, dimensiunile și oarecum forma. Dar este permanentă și domină. Coloristica i se schimbă concordant ambientului, cu contribuția proiecțiilor pe fundal. În rest decorul este completat de puține elemente de detaliu, indispensabile, rămânând liniar și abstract. Producția a fost deci modernă, cu simbolicul drept cheie de boltă.
Costumele sunt de epocă în culori predominant cenușii sau alb și negru (Elisabetta), vernil (Eboli), roșu aprins (inchizitorii), împodobite regal în fața curtenilor și poporului din scena Autodafé-ului (Filip), dar modeste în prezențele Regelui la mănăstirea San Giusto sau în dormitorul personal.
Nu se putea ca Marco Arturo Marelli să nu-și certifice reputația și prin găselnițe. Aș aminti câteva. Regina are un soi de supraveghetoare-spioană care-i citește corespondența, clericii râd zgomotos de ereticii condamnați, Vocea din Cer din tabloul Autodafé-ului este a unei mame cu prunc în brațe care iese din asistență, Eboli, fostă amantă autodeclarată a Regelui, se află în camera lui în timp ce Regina dormea în patul regal (actul III). Adaug violența, agresivitatea monarhului față de Marele Inchizitor, pe care îl bruschează în duet, aruncându-i pe jos cârja cu crucea sfințită. Ce curaj! În plus, Elisabetta nu se dă plecată în timpul marii arii a lui Eboli „O don fatale”, cum trebuia, aflându-i toate intențiile. La final, cei doi nefericiți îndrăgostiți, Carlos și Elisabetta, pier uciși din ordinul Regelui, asistat de Marele Inchizitor. Situații de efect mai mult sau mai puțin pasabile.
Federica Lombardi (Elisabetta de Valois) este o soprană lirică cu direcționări și accentuări spinte, a cărei timbralitate caldă, omogenă și consistentă se dezvoltă în arce de frazare expresivă și unduiri de ideal legato iradiind delicatețe sonoră și vocalizare fascinantă. Lirismul fluid și pasiunea au fost seducătoare încă de la primul duet cu Don Carlos (Jonathan Tetelman), romanza „Non pianger, mia compagna” a impresionat prin compasiunea adresării și mânuirea măiastră a finalului, atac în pianissimo și crescendo. Lombardi simte fraza verdiană și explozia „Giustizia, giustizia, Sire!” din camera lui Filip continuă cu o construcție în care accentele și intențiile dramatice se simt cu pregnanță. Aș mai face referire la aria din ultimul act, „Tu che le vanità conoscesti del mondo”, pe care o redă cu inflexiuni în pianissimo, palpitații sonore și colorizări pline de nuanțe. În „duetto d'addio” cu Carlos, lirismul cantabile al sopranei este absolut încântător în sensul satisfacției sonore și al trăirii imanente.... „Ma lassù ci vedremo in un mondo migliore”. Ultima notă a operei sosește glorios, „Oh ciel!”, Si natural de forță, prelung, victorios asupra orchestrei în tutti.
Vă propun să-i urmăriți cariera în roluri belcantiste și romantice, până acum Federica Lombardi concentrându-se pe eroine mozartiene (Contesa, Donna Anna, Fiordiligi) în care a ajuns să performeze înalt.
Despre Jonathan Tetelman scrisesem pe larg în aceste pagini după concertul de la Pitești din ianuarie 2025. Ocupat până acum cu titluri mai mult veriste, faptul se simte, tenorul a debutat în fine la Berlin în rolul titular din „Don Carlos”, opus pur romantic. Începând prin spiritul evocator al ariei „Io la vidi”, pe care l-a proiectat în inimile publicului pentru ca apoi să dezvolte sunetul pe măsura trecerii spre registrul central-înalt amplu, de mare penetrare, spectaculos, am recunoscut atributele de celebritate ale vocii de culoare brună, întunecată, cu frazare avântată impetuos. Duetul „Dio, che nell'alma infondere” cu Rodrigo de Posa (Gihoon Kim) a confirmat startul. În cel cu Elisabetta a cântat pasional, cu alternanță de calm și vehemență, frământat chinuitor până la disperare de relația imposibilă cu Regina, într-un delir de iubire. La final, notez încă un Si bemol acut impecabil, „Ah! maledetto io son!”, după cele din prima scenă.
În actul al II-lea, în grădinile Reginei, Tetelman a dominat terțetul cu Posa și Eboli (Irene Roberts), iar în confruntarea cu Regele din scena Autodafé-ului a lansat fără reproș tirada acută (culminație cu Si natural într-o țesătură eroică incomodă) „...sarò tuo salvator” care le prilejuiește încurcături multor tenori de vază. Duetul final a fost servit cu tente moi (dar nu în acea emisie de mezzavoce autentică, scrisă expres de Verdi în partitură), fraze expresiv nuanțate de rememorări și gânduri de despărțire, de revedere în Ceruri și, din nou, cu o tiradă dramatică la apariția Regelui, a Marelui Inchizitor, sosiți să-l aresteze. Și cariera lui Jonathan Tetelman se cere urmărită cu atenție în viitor. Va fi importantă.
Pentru rolul Marchizului de Posa, Gihoon Kim a înfățișat o voce baritonală de extracție nobilă, generoasă, cu armonice bogate, potrivită pentru personaj, un glas folosit pentru expunerea unei linii frumoase de cânt și înzestrat cu acute ample. A subliniat lipsa de obediență a eroului său față de Rege dialogând energic în marele lor duet, chiar dacă era spionat de Inchiziție. Plăcut inedită a fost cererea îndurerată către Don Carlos „A me il ferro”, când l-a dezarmat în scopul salvării conflictului cu Filip în fața mulțimii. Marele tablou care îi este dedicat de compozitor, aria „Per me giunto” și scena morții „O Carlo, ascolta” a căpătat varietate de nuanțe în cântul moale și catifelat, completat cu un legato infinit. Unele acute emise ușor „deschis” s-au mai strecurat.
Regele Filip al II-lea a fost interpretat de Alex Esposito, bas cu plăcută timbralitate în tente baritonale. Personaj muncit de controverse și apropiat lui Posa în duet, s-a arătat impunător și autoritar în scena Autodafé-ului. A rămas oarecum dator ariei „Ella giammai m'amò” pentru profunzime de expresie și interiorizată simțire a contradictoriilor sentimente, dar în duetul subsecvent cu Marele Inchizitor a afișat o atitudine de puternică oponență, mergând, cum scriam mai înainte, până la impulsivitate brutală.
Copleșitor a sunat vocea abisală a basului Patrick Guetti (Marele Inchizitor), de culoare cavernoasă ca venind din străfunduri, cu ambitus complet, totul foarte potrivit pentru scriitura sinistrului personaj.
Rolul Principesei Eboli a revenit mezzosopranei sopranile Irene Roberts, cu timbru plăcut, mobilitate în vocalizele din „Cântecul vălului”, executate în piano. Nu înțeleg de ce aria s-a sfârșit mai înainte, la jumătatea strofei a doua, iar intrarea pe nepusă masă în scenă a Elisabettei pentru următorul moment a arătat o înțelegere prealabilă cu dirijorul. Să se fi temut Irene Roberts de finalul înalt cu un La natural comod la capătul unei simple game? Nu cred. Doar o aștepta infernala „O don fatale”. Ciudat. Și pentru că am amintit de „O don fatale”, să afirm că dramatismul i-a lipsit, dar abundența de acute a fost rezolvată, deși în finalul ariei a fost nevoie de fragmentarea respirației.
Pentru celelalte personaje au fost distribuiți Gerard Farreras (Un călugăr), Maria Vasilevskaya (Tebaldo), Lilit Davtyan (Vocea din Cer), Kangyoon Shine Lee (Lerma și Heraldul).
Corul și extra-Corul de la Deutsche Oper, pregătite de Jeremy Bines, au fost la înălțime în redări de forță (scena Autodafé-ului), sobre (călugării) sau elegante (doamnele din anturajul lui Eboli)..
Sir Donald Runnicles este un dirijor experimentat și valoros prin tălmăcirile valabile din unghi stilistic. A condus Orchestra Operei Germane din Berlin, cu tempi a căror agogică a servit expresivității, în susținerea directă a discursurilor melodice solistice. Instrumentiștii fiind redutabili au creat momente de elocventă plasticitate în pasaje precum Preludiul actului II (fior nocturn), introducerea la aria lui Filip (cordari în pachet omogen fin susținuți de alămuri) sau în introducerea la aria Elisabettei din ultimul act, care a căpătat sonorități de marș funebru.
„Andrea Chénier” de Giordano...
... a fost al doilea spectacol văzut la Deutsche Oper Berlin, o producție datorată regizorului John Dew, anturat de Peter Sykora (decor), José Manuel Vázquez (costume), Gerlinde Pelkowski (mișcarea scenică), a cărei premieră a avut loc în 1994. O montare rezistentă pe afiș, grație modernității prin combinarea unui decor incitant neoclasic cu costumele de epocă. Simbolul erei ante-revoluționare, ante 1789, a fost o canapea fastuoasă care rămâne permanent în scenă, ornată diferit în cele patru acte. Planșeul ei se ridică într-un unghi oblic pe toată lungimea scenei, dezvăluind în subsol fermentul Revoluției franceze, iluminat într-un roșu sângeriu, pentru primul act. În actul al doilea, scena cu construcție identică, acum configurând podul Perronet este dominată de un uriaș bust (cam hidos) al lui Marat, erou al revoluției. Ultimele două acte păstrează imaginea unică a scenei cu mici detalii de decor pentru ilustrarea tribunalului revoluționar în care poporul se distrează cu bijuteriile confiscate de la nobilime (actul III) și a închisorii din final.
Creatorul costumelor, Vázquez, a avut o mare reușită în design-ul celor din primul act, reprezentând acid aristocrația decadentă, parfumată și rigidă, prin rochii somptuoase și coafuri extravagante. O expoziție de costume ușor ridicole, așa cum a fost și intenția.
În rolul titular, tenorul Gregory Kunde, 71 de ani, nu atrage decât prin siguranța unor acute (cele pe vocala „i”, mai ușor de emis concentrat), prin frazarea născută cu știință și prin câteva accente pline de aplomb, proprii stilului verist. În rest, glasul pare stins, fără energie, unele sunete sunt nefocalizate, respirațiile sunt dese și depărtează desenul melodic de tradiție. Kunde se îndreaptă către finele unei cariere care a încput prin roluri din opere de Rossini buffo sau serio, ajungând acum la interpretarea unor personaje dramatice precum Otello, Calaf, Radamès. În orice caz, se poate învăța de la Gregory Kunde. Așa cum a fost de pildă și din poetica arie „Come un bel dì di maggio”.
Soprana Sondra Radvanovsky a avut o evoluție crescândă ca implicare pe parcursul spectacolului expunându-și glasul spint cu strălucire aparte, expresiv, cu multă dăruire pasională. Marea arie „La mamma morta” i-a revelat rezonanțele tragice din voce, frazele piangendo în pianissimo.
Carlo Gérard a primit prin culoarea timbrală frumoasă și cântul baritonului Pavel Yankovsky un contur umanizat, cum de altfel evoluează personajul. La pasiv, aș nota pentru monologul „Nemico della patria” lipsa unor accentuări potrivite și a unei dezvoltări graduale către finalul impunător.
În celelalte roluri au fost distribuiți Adriana Manganello (Bersi, cu brilianță în aria din actul al doilea), Nicole Piccolomini (Contesa de Coigny), Jennifer Larmore (Bătrâna Madelon, în care renumita cântăreață n-a mai intonat ca odinioară, cântând și oarecum detimbrat), Padraic Rowan (Roucher cu glas profund), Philipp Jekel (Fléville), Kangyoon Shine Lee (Abatele), Michael Bachtadze (Mathieu), Burkhard Ulrich (Incredibile, excelent rol de caracter conturat de artist), Stephen Marsh (Majordomul și Dumas), Jared Werlein (Fouquier-Tinville) și Byung Gil Kim (Schmidt).
Corul pregătit de Jeremy Bines și Orchestra Deutsche Oper Berlindirijată de Axel Kober au înțeles potrivit specificul agitat al lucrării, poetica ei, alegând tempi elocvenți dinamici, dar și rarefiați.
Se încarcă comentariile...
