Nuclee infecţioase

Într-un text publicat acum aproape 20 de ani într-unul dintre primele numere ale Dilemei (nr. 25 din săptămâna 2-8 iulie 1993), text intitulat Patologie pre-şi postrevoluţionară şi antologat în cartea Chipuri şi măşti ale tranziţiei (Editura Humanitas, Bucureşti,1996), Andrei Pleşu făcea observaţia că în 22 decembrie 1989 poporul român a schimbat o nevroză cu alta, înlocuind neurastenia cu isteria.

Se pare că substituţia a fost atât de puternică, atât de deplină încât ne-am acomodat perfect cu noul produs, că ne place carnavalescul lui şi că savurăm cu o plăcere aproape maladivă momentele de natură să îi reconfirme vitalitatea. Omiţând adevăratele priorităţi.

Suntem confruntaţi cu o vitalitate suspectă, deloc sănătoasă ce se manifestă în largul ei în presa care îşi uită până şi problemele legate de propria-i supravieţuire şi devine brusc tonică şi vioaie atunci când dă Dumnezeu şi mai moare câte un român celebru, aşa cum s-a întâmplat în ianuarie cu Sergiu Nicolaescu, ori când este arestat un român încă şi mai celebru, aşa cum se întâmplă zilele acestea cu Gigi Becali.

De luni încoace aproape că nu există organ de presă, fie el ziar, televiziune de ştiri, televiziune generalistă ori post de radio care să nu fi socotit că un gest firesc al justiţiei, cum a fost acela de a-l trimite cu o întârziere mult mai puţin firească pentru trei ani după gratii pe latifundiarul din Pipera pentru o infracţiune comisă acum vreo 16 ani, merită ediţii speciale, interminabile talk show-uri, nenumărate breakingnewsuri, consistente mobilizări de reporteri, comentatori, părerologici şi mijloace tehnice.

Îl plâng, îl cântă şi îl descântă la ore de maximă audienţă pe fostul oier pe care banii şi accesele periodice de mârlănie aducătoare de rating l-au propulsat în prim-planul vieţii publice şi politice româneşti şi l-au făcut tovarăş de pahar şi de Cireşica cu preşedintele Traian Băsescu, tot felul de oameni cu greutate. În frunte cu premierul Victor Ponta care îşi exprimă “simpatia” şi cu preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, pentru care Becali e “un om deosebit, cu credinţa lui Dumnezeu”, uitând că una dintre cele zece porunci biblice impune “să nu furi!”.

Îl plânge prezidenţiabilul Crin Antonescu, cel pe care banii investiţi de Gigi Becali în campania electorală uselisto-penelistă, l-a făcut să uite basmul cu “revoluţia bunului simţ”, la fel de credibil, de altminteri, precum cel cu cocoşul roşu şi să îi dea contra cost şi la vedere un loc eligibil pe lista de candidaţi la deputăţie. Îl omagiază fostul ministru Dan Matei Agaton şi sfătoasa şi etern miloasa doamnă Paula Iacob. Îi admiră naturaleţea şi umanitatea conduitei din momentul aflării sentinţei “maestrul” Ion Cristoiu.

TVR  a uitat şi de ceaţa din ianuarie 1990, şi de scuza reviziei tehnice din noaptea alegerilor americane şi ia şi ea “pulsul evenimentelor” în ediţii speciale sleite şi în Prim-planuri cu comentatori sportivi expiraţi care găsesc că în noianul tranziţiei “era normal să se întâmple aşa”, tot la fel cum, pe vremea când încă se aflau la microfon, li se părea normal să sluţească limba română. Nu mai lipseşte din peisaj decât doamna Lucia Hossu-Longin care, spre a-şi asigura desemnarea şi în viitorul C.A. al instituţiei din Calea Dorobanţi, să ne anunţe că va consacra patimilor de după gratii ale patronului Stelei şi iahniei de fasole mâncată de acesta un episod din Memorialul durerii.

Puţini, extrem de puţini au fost jurnaliştii dispuşi să bage de seamă că alături de Gigi Becali au fost condamnaţi un fost ministru şi un general în rezervă. Care să atragă atenţia că dl. Victor Babiuc nu a fost nicidecum un ministru oarecare, ci unul care, în calitatea sa de titular, rând pe rând, al portofoliilor Justiţiei (în al doilea guvern Roman), al Internelor şi al Apărării (în vremea CDR) s-a plimbat în voie prin cele mai secrete şi mai exclusiviste culoare ale puterii, a avut liber acces la secrete de stat şi a fost membru în CSAT. Care să reamintească detaliul deloc minor că acelaşi domn Babiuc a fost parlamentar neîntrerupt, din 1990 şi până în 2004 şi că a fost prins cu mâţa-n sacul conflictelor de interese şi al afacerilor cu iz penal încă de pe vreme când a ocupat în chip absolut ilegal un loc în Consiliul de Administraţie al defunctei Bancoop, al cărui faliment, controlat cu foloase personale de George Constantin Păunescu, nu a fost nici azi pe deplin lămurit de organele îndrituite. Că la rândul său, dl. Dumitru Cioflină, şef al Marelui Stat Major al Armatei între 1991 şi 1997, a beneficiat de un statut similar. Şi că un asemenea statut nu l-a împiedicat nici pe el, nici pe dl. Babiuc să ia bani necuveniţi, bani negri, livraţi, aşa după cum scria presa de investigaţie a vremii, într-o sacoşă veche şi ruptă. O sacoşă asemănătoare celei în care un alt fost ministru, şi el aflat acum după gratii, dl. Decebal Traian Remeş, primea mita constând, între altele, în caltaboşi şi cârnaţi.

Nu soarta lui Gigi Becali, demnă doar de reflecţii şi comentarii feisbukiste, ar trebui să intereseze şi să îngrijoreze media românească. Nu vacarmul tânguirilor şi concursul descoperirii însuşirilor pozitive ce l-ar îndreptăţi la graţiere pe oierul înstelat s-ar cuveni să dea dureri de cap, să provoace accese de milă creştină şi interminabile exerciţii de retorică şi argumentaţie. Adevărata problemă e dacă nu cumva metabolismul politicii şi al societăţii româneşti a devenit imun la atacurile unor nuclee infecţioase precum cele relevate de cazurile Cioflină şi Babiuc. De unde indiferenţa cu care sunt ele privite şi comentate.