Noua Ordine Mondială: Conspiraţia eşuată

Nimic nu a alimentat mai tare şi mai pătimaş teoriile conspiraţioniste decât proiectul Noii Ordini Mondiale. A fost atribuit mai tuturor dictatorilor cu anvergură mondială, masonilor, Iluminaţilor, elitei bancherilor evrei…

I s-au găsit rădăcini în filozofii imperial sau post-imperiale. I s-au suprapus imagini diverse precum Organizaţia Naţiunilor Unite sau organizaţiile Bretton Woods (Banca Mondială şi FMI). S-a bănuit chiar că, după căderea Cortinei de Fier, Uniunea Europeană în conjuncţie cu NATO ar fi putut simboliza tipul de dominaţie globală ce avea să vină.

S-a spus că procesul de globalizare şi mondializarea relaţiilor în toate domeniile esenţiale ale dezvoltării societăţii avea să conducă în mod firesc la apariţia unei guvernanţe mondiale care să reprezinte o formulă de ordine într-un sistem haotic. Relitatea de acum? Asistăm la o atomizare a spaţiilor de putere tradiţionale, la o regionalizare a puterii combinată cu tentaţia din ce în ce mai accentuată de a forma noi coaliţii ad-hoc dominate în principal de un singur criteriu strategic: accesul şi controlul resurselor.

Logica politică şi militară de până acum se concentrase spre crearea, asigurarea şi protecţia accesului la resurse, colaborând în cele mai diverse şi nu întotdeauna foarte transparente  formule cu guvernele locale. Se accepta şi că ele erau dictaturi sau regimuri totalitare post-tribale, puţin interesant atâta timp cât puteau să asigure controlul local. Numai că, odată cu creşterea nevoii de resurse, s-a mărit exponenţial şi gradul de instabilitate din ţările deţinătoare de resurse. Nu atacurile externe asupra zonelor respective s-au dovedit a fi problema esenţială, ci disoluţia autorităţii interne care a dus la conflicte din ce în ce mai serioase, de regulă bazate pe combinaţia sărăcie/disensiuni motivate etnic şi religios.

Ele s-au transformat sau ameninţă să se transforme în războaie civile cu un potenţial extrem de serios de extensie spre conflicte regionale cu urmări tragice. Încercarea de a se pune ordine printr-o intervenţie militară externă a eşuat, alimentând chiar conflictul intern şi oferindu-i un argument suplimentar pentru radicalizare (vezi cazul Irak sau Afganistan).

Asistăm acum la o încercare de repoziţionare extrem de rapidă a super-puterilor care încearcă să-şi definească ariile de influenţă pentru deceniile viitoare, determinând mutaţii complexe pe harta de putere geo-politică, exemplul cel mai evident fiind pătrundere masivă a Chinei pe marea piaţă de resurse a Africii sau tentaţia emergenţei binomului Argentina-Brazilia folosind vehiculul MERCOSUR în alianţă cu BRICS. Sau visul eşuat acum (dar privit cu multă seriozitate cu câţiva ani în urmă)  al Turciei de a se constitui ca lider al unui eventual spaţiu economic comun în Orientul Apropiat….În aceeaşi logică de joc, a controlului de spaţii, se aşază şi politica de dublă deschidere a UE către SUA şi Rusia sau activitatea mai puţin observată a Organizaţiei de cooperare de la Sanghai…Logici de grup, proiecte de grup, politici de grup, tentaţii hegemonice regionale…dar, toate, în absenţa din ce în ce mai evidentă a unei organizaţii mondiale care să permit o eventuală mişcare integratoare.

Organizaţia Naţiunilor Unite a ajuns, ca şi Liga Naţiunilor de odinioară, fie un forum pentru discuţii academic, fie o arenă de bătălie politică, dar vizibil din ce în ce mai incapabilă ca, într-un caz de presiune extremă, să poată asigura cadrul elaborării unei soluţii obligatorii şi impuse ca atare. Interesele grupurilor de naţiuni din noile alianţe au devenit mult prea puternice şi nevoile de aprovizionare cu resurse strategice prea stringente pentru a mai fi timp de discuţii în cluburi de domnişoare bine-crescute.   

Şi atunci? Foarte grav este că, la această întrebare, nimeni nu pare să aibă un răspuns, lăsându-se ca acidul coroziv al crizei economice, financiare şi sociale să erodeze nepermis de mult structurile statelor bunăstării de până acum. Şi, poate, nu este deloc inutil să meditaţi o clipă la un mesaj tragic, dar cumplit de actual….

În mod firesc, oamenii obişnuiţi nu vor război: nici în Rusia, nici în Anglia, nici în Germania. E absolut limpede că e aşa. Dar revine liderilor politici ai ţării respective să decidălinia politică şi este foarte simplu să tragi după tine populaţia, fie că e vorba despre o democraţie, despre o dictatură fascistă, un regim parlamentar sau o dictatură comunistă. Au sau nu ceva de spus, oamenii pot fi aduşi mereu sub controlul liderilor.E foarte uşor. Ce ai de făcut, e să le spui că urmează să fie atacaţi şi să denunţi pe adepţii soluţiilor pacifiste pentru lipsă de patriotism şi că expun ţara unei primejdii. Aşa merg lucrurile în fiecare ţară. Hermann Goering, Preşedinte al Reichstagului, Partidului Nazist şi Comandat şef al Lufwaffe

Proiectul Noii Ordini Mondiale, nu cel al renascentiştilor, nu cel al iluminiştilor, socialiştilor utopici, ci cel al generaţiei care ieşise din ororile celui de-Al Doilea Război, dacă proiect sau conspiraţie globală ar fi fost,  pare să se încheie acum printr-un fiasco de proporţii. Fiecare dintre marii actori îşi reaminteşte subit de lecturile şcolare, înţelege că si vis pacem, para bellum şi acţionează preventiv, direct sau indirect...priviţi numai, cu multă atenţie, la ce se întâmplă acum în Turcia ca poartă a tuturor ambiţiilor înspre Orientul Apropiat.