
„Noi“ şi „Ei“
0Atât de mult ne-am dorit, până în '89, libertatea şi prosperitatea, doi giganţi cărora le cunoşteam, la drept vorbind, doar prestigiul, nu însă şi contururile semantice despre care nu aveam o reprezentare prea clară, încât, lăsându-ne seduşi de „democraţii originale", odată prinşi în angrenajele lor isterice, strigătul nostru de după '90 a deschis, cum ar spune Cioran, orizonturi numai pentru nemernici şi monştri.
Astfel, după Revoluţie, noi, cei rămaşi, în realitate, ne-am prefăcut că trăim, proiectându-ne clipa în fel de fel de speranţe, iar acei care au murit, au murit degeaba, nemaigăsindu-şi locul nici măcar în bronzul ipocrit al statuilor, darmite în tâmplele noastre indolente.
Prostia şi lichelismul (cu toate variantele lor) au împins lucrurile până aici -- din nefericire, la aceste două capitole suntem fruntaşi -- şi nu mă refer numai la acei intraţi în politică.
Pentru cei mai mulţi dintre români, schimbare înseamnă înlocuirea clanurilor/găştilor -- pe ale „lor“ cu cele ale „noastre“. (Vă amintiţi, „ciocu' mic, acum, noi suntem la putere!“)
Referenţialitatea românească este una pur subiectivă, egocentrică, egoistă -- fiecare trudeşte să impună „adevărul“ său, „dreptatea“ sa, „valorile“ sale. Binele societăţii e fixat generos în ei înşişi -- iar dimensiunea temporală este una grăbită: „acum“-ul. Ceea ce e în afara lor şi ceea ce se lungeşte în timp nu există: noi şi-ai noştri, iar, după noi, potopul.
De 30 de ani încoace, luând ca ţel „acum“-ul, dincolo de sfori şi de jocuri politice, sau poate că tocmai din pricina acestora, s-a ignorat radical pregătirea aşa-zisului „schimb de mâine“ -- „azi“-ul a fost crezul cardinal, palpabil, rodnic, „mâine“-le era păgubos, neinteresant, inutil. Iată că, astăzi, în absolut toate domeniile, se simte dramatic, încurcându-se iţele, lipsa acelui „schimb“ -- lucru ce duce, în unele cazuri, la prelungirea/reiterarea mandatelor.
Erzaţ, impostură, amatorism -- în schimb, fiţe şi pretenţii, cât cuprinde.
Din nefericire, societatea românească este alcătuită eminamente politic din „Noi“ şi „Ei“. Aceste erupţii pronominal-sociale, interşanjabile, în dinamica lor moral-identitară, nu sunt altceva decât o lume rotundă în măduva căreia, în mod paradoxal, stupid şi pervers, vibrează, la înalte tensiuni, antagonismul mioritic. E ca şi cum chipul, iluzoric posesor de pai în ochi, s-ar afla în opoziţie cu imaginea sa din largul oglinzii, reproşându-i vocaţia bârnei.