Noi, copiii din Laponia

Bun venit. Vedeţi orăşelul din imagine? Păi nu-l zăriţi, pentru că trebuie să faceţi un mic efort. De acolo venim eu, ei şi Moş Crăciun. Avem trei cutremure pe zi. De zăpezi nu mai vorbim. Aici, trăind cu noi, îţi dai seama că a trăi în secolul XXI nu înseamnă nici că eşti mai educat, nici că trăieşti mai confortabil. Acest text nu este un pamflet. Citiţi cu luare aminte.

Da, da, priviţi imaginea de mai sus şi imaginaţi-vă că de acolo vin eu. Eu, ei şi Moş Crăciun. Noi toţi suntem prietenii lui, de când ne-am trezit că tot ce ştiam despre noi s-a schimbat. Suntem mlădiţele din ţara Laponiei, aruncaţi în lume undeva lângă un cazan tremurând care dă pământul de-a rostogolul şi capitală. Aşa, între  Vrancea şi Bucureşti. Suntem nişte extremişti, dacă ţii să ne cartografiezi. Avem trei cutremure pe zi. Copiii se nasc la domiciliu, chit că alţii caută undeva, la câteva mii de kilometri distanţă, particula lui Dumnezeu. Locuim în centru, dar şi aici e ca în oricare altă parte a urbei noastre, pardon, a ţărişoarei munteneşti dotată cu fiorduri, iceberguri şi cu câte un iglu de care îţi aduce aminte nostalgic, de la depărtare, că i se spune casă. Acolo ai trăit toată copilăria ta. Acolo au fost cele mai pătimaşe canicule şi cele mai frumoase zăpezi din copilărie, când tăiai trolii albi cu talia, de parcă ai fi trecut prin valuri. Aici, când eşti mic, trăieşti bucuros cu imposibilul şi te zbenguieşti cu el. Când eşti mare, lucrurile se complică. Dar aşa e viaţa, nu-i aşa?

Noi, copiii din Laponia, venim de la Buzău.

Acolo au stat ai mei toata ziua de sâmbătă, alături de alţi părinţi rumeni în obraji, să trimită ceva pe tren, către copii lor. Mare greşeală. Tabela neagră le-a spus dintru început că „pe aici nu se trece”. Dar nu era vina nimănui. Să ne înţelegem. Natura are capriciile şi tandreţurile ei. Iar pentru cei mai sensibili şi cu luare aminte, asta ţine de voinţa lui Dumnezeu. Povestea copilului cu drobul de sare deasupra capului există şi astăzi. La o adică, Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. De ce să te împotriveşti naturii felie cu felie dacă oricum vine îndărăt peste tine?

Las` să se strângă. Ban pe ban, omăt pe omăt.

Acesta e modelul succesului. Anul trecut râdeam cu câţiva prieteni la o ceaşcă de ceai ascultând o vocală răzmeriţă a primarului Oprescu în mijlocul celor responsabili cu alungarea troienelor călătoare: „Domnule, vă plimbaţi cu scuturile alea în aer de parcă aţi luat halucinogene. Daţi cu ele prin zăpadă!”. Păi fiecare are fantezia lui, nu? Anul ăsta, nălucile nu au mai făcut faţă. La Buzău încă se mai vede vârful Palatului Comunal. Măcar atât. O să îmi scrieţi că e vorba de infrastructură. De dezvoltare. De urbanism. De raţiunile pentru care urba noastră nu găzduieşte una dintre cele şapte minuni ale lumii. De revers: de caniculele care or să ne linşeze în august.

Eu cred că şi conştiinţa are retorica ei: „unde sunt zăpezile de altă dată?” e o întrebare nu a memoriei, ci a uitării. Am scăpat din vedere cum erau oamenii de altă dată. Holteii cu casă pe pământ, bunda în spinare şi lopata în mână.

Să trăieşti în secolul XXI nu înseamnă nici că eşti mai educat, nici că trăieşti mai confortabil.

Cel mult isprava asta îţi poate arăta cum arată uitarea în ţara oglinzilor: nimeni nu e ceea ce pare. Iar dacă alţii au uitat de noi printre nămeţi, într-un fel, e şi vina noastră. Încercaţi să nu uitaţi asta, căci tot noi, cu mânuţa îngheţată, le-am spus „da”, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, acum câteva anotimpuri, visând la mici eroi crepusculari pentru vremuri tulburi.

Ne-au rămas însă două lucruri: umorul şi un nou prefect. Dovada: micile virale din ultima vreme cu bannere haioase circulând prin reţelele de socializare şi ştirile de primă pagină. Micul nostru oraş ţine cele mai trufaşe periodice cu titluri aldine, roşii. E de la ger, fireşte. Ştiţi cum se spune: notorietatea are preţul ei, dar orice publicitate, fie ea şi negativă, e de bun augur. Iată-ne.

Semnat: noi, cei din Laponia.

PS: Acest text nu e un pamflet.

PPS: Nu ştiu cine e autorul fotografiei încărcate, dar să îi dea Dumnezeu sănătate. Dacă nu e cu supărare, să îmi scrie. Vreau să îi mulţumesc personal-asta înseamnă artă contemporană în sensul cel mai brut al cuvântului: artă nu puteţi spune că nu e, iar ceva mai cotidian de atât, nu avem în meniu.