Nobila amintire

Cea mai profesionistă crainică a postului Antena 3 CNN a decis, inspirată, să o abordeze pentru a discuta situația din Ierusalim pe o doamnă din Tel Aviv, numită Colette Avital.

Am tresărit surprins auzind acest nume care mi-a trezit instantaneu, cum era și firesc, o nobilă amintire pe care mă mândresc să o relatez aici.

Eram directorul Teatrului Mic și la Teatrul Foarte Mic se juca cu un succes răsunător spectacolul „Noapte bună, mamă”, o piesă a ziaristei Marsha Norman, care primise pentru acest text premiul Pulitzer al presei newyorkeze. În regia lui Dinu Cernescu strălucea marea artistă Olga Tudorache, iar replica i-o dădea tânăra aspirantă la titlul de actriță Liana Ceterchi. Într-o zi, pe la prânz, a lui februarie al anilor ʾ80, am primit un telefon de la Ministerul de Externe că, seara, vrea să vadă spectacolul doamna Colette Avital, care venise în acea zi să semneze la București primul acord cultural cu Tel Aviv, și directorul cultural din Ministerul de Externe mă ruga să fiu de față la primirea doamnei Colette Avital la teatru.

A venit la șapte fără un sfert, însoțită de garda personală a Mosadului care o ocrotea la București. Cei doi directori culturali m-au prezentat și doamna Colette Avital a exprimat într-o perfectă limbă românească, spre stupoarea directorilor români din Ministerul de Externe:

- Îmi pare bine că vă cunosc, domnule Dinu Săraru pentru că mama mea de la Tel Aviv, pe care am s-o întâlnesc astă seară la întoarcerea acasă este cucerită de romanul dumneavoastră „Niște țărani”.

- Dar vorbiți foarte bine românește, am zis eu mirat.

- Sunt bucureșteancă, fiica farmacistului de la Roman și am făcut liceul cel mai bun din București, „Zoia Kosmodemianskaia”.

Am condus-o pe doamna Colette Avital în sală, fermecat de înfățișarea domniei sale, o tânără foarte frumoasă îmbrăcată cu pantaloni negri și redingotă neagră, care îmi aduceau aminte de cele mai elegante însoțitoare de bord ale curselor aeriene de pe aeronavele Tel Aviv-ului.

Am căutat apoi, în recuzita teatrului, un coșuleț de răchită rotund și am trimis-o pe garderobieră să-l umple până la refuz cu primii ghiocei din februarie vânduți de florăresele din stația subterană a metroului de la Piața Universității. Am trimis apoi șoferul acasă să-mi aducă romanul „Niște țărani” și l-am pus în coșulețul de flori cu o dedicație pentru mama doamnei Colette Avital și astfel pachetul avea să ajungă seara la Tel Aviv cu primii ghiocei din București.

Nu mică a fost explozia emoțională a tinerei doamne Colette Avital.

Colette Avital a făcut o carieră diplomatică de excepție, fulgerătoare, fiind pe rând diplomat la Bruxelles, Boston, Paris și în Lisabona, New York, apoi reprezentanta Israelului la ONU, culminând cu  funcția de director general adjunct pentru problemele Europei Occidentale, cel de-al treilea post ca importanță în Ministerul de Externe din Israel și apoi candidată la președinția Israelului, candidatură la care a renunțat în favoarea lui Shimon Peres.

În mai același an, spectacolul pomenit a fost invitat să joace la Tel Aviv, iar doamna Colette Avital mi-a oferit o masă la Ierusalim împreună cu președintele Uniunii Scriitorilor Israelieni, după care mi-a înlesnit cunoașterea deșertului până la Moartea Moartă și orașul Ierihon.

Apoi, când s-a retras din politică, m-am întâlnit cu doamna Colette Avital, împreună cu soția mea, la o cafenea din Tel Aviv, prilej cu care am discutat îndelung ca niște cunoștințe apropiate.

Iată, astfel, nobila amintire cu care, așa cum am spus, mă mândresc până astăzi.