Netanyahu la Moscova şi „ultima opţiune“: operaţiune militară de reocupare a Fâşiei Gaza

O declaraţie făcută de premierul Netanyahu cu câteva zile înaintea alegerilor a făcut să sufle un vânt de gheaţă în cancelariile diplomatice deoarece, într-un interviu pentru KAN News, a spus că Israelul nu exclude opţiune de a reocupa Fâşia Gaza, ultima opţiune posibilă pentru rezolvarea unei situaţii conflictuale permanente şi care capătă din ce în ce mai mult dimensiunea unui confict deschis cu forţele Hamas.

„Toate opţiunile sunt pe masă, inclusiv intrarea şi ocuparea Fâşiei Gaza luând în considerare ceea ce este cel mai bine pentru Israel. Dar asta ar fi ultima opţiune, nu prima”, a dat asigurări Netanyahu. Continuarea este cel puţin la fel de interesantă deoarece Netanyahu, sincer până la capăt, a mărturisit că “Am sperat să găsesc pe cineva care să preia controlul (zonei Gaza)...am vorbit cu mulţi arabi despre posibilitatea csă facem acest lucru...nimeni n-a vrut s-o facă”.  În ce priveşte posibilitatea de a deschide negocieri cu cei din Hamas, răspunsul este ferm: „Nu intri într-o înţelegere diplomatică cu cineva care vrea să te omoare”.

Chestiune care ţine doar de politica internă a Israelului?

Absolut deloc deoarece aceste este cel de-al doilea semnal foarte serios care spune că Israelul, bazându-se pe susţinerea unilaterală şi totală din partea americanilor, este gata să meargă extrem de departe, Netanyahu intuind foarte just că în haosul actual din relaţiile internaţionale, ţara sa poate să-şi impună priorităţile. Chiar cu orice preţ.

Ce înseamnă asta? În mod clar, în primul rând de a arăta că, în ciuda tuturor tratatelor internaţionale, a Cartei ONU şi în lipsa oricărei alte recunoaşteri in afară de cea conferită de Donald Trump, poate consfinţi invadarea şi ocuparea zonei Golan, parte integrantă a teritoriului sirian, devenită acum, oficial, parte a Israelului. Implicaţiile sunt teribile în măsura în care este creat un precedent extrem de periculos prin care se spune că orice ţară îşi poate folosi forţa militară superioară pentru a invada şi anexa un teritoriu din altă ţară suverană, fără să existe, aşa cum se dovedeşte în realitate, niciun fel de dorinţă, posibilitate şi mişcare reală de reacţie din partea organismelor internaţionale.

Aceasta este marea problemă. Aici se va găsi, poate mai curând decât credeţi, sursa unor situaţii grav destabilizatoare la nivel regional, continental şi global. Asta pentru că adevărul dureros e că se arată în plină lumină gradul de decădere al autorităţii de odinioară a ONU, organismul creat pentru prevenirea situaţiilor de criză sau, dacă ele totuşi apar, pentru managementul corect şi înţelept al acestora. În consecinţă, la întrebarea “cine mai ia în seamă ce spune ONU?”, răspunsul a ajuns să fie foarte clar compartimentat pe categorii de ţări. Prima categorie este “Grupul celor 5”, ţări cărora puţin le pasă deoarece, fiind membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, pot bloca prin veto orice nu le convine. A doua categorie este compusă din ţări firect conectate la nivel strategic cu unul dintre membrii primului grup, asigurându-şi astfel, precum Israelul, o umbrelă totală din partea americanilor. În fine, mai sunt şi celelalte, grup majoritar la nivel de vot în Adunarea Generală, dar ştiind că, din ce în ce mai mult, Rezoluţiile nu sunt decât texte opţionale. Frumoase, inorabile, dar oricând reversibile în funcţie de situaţie.

Exact despre asta poate fi vorba în eventualitatea evocată de premierul Netanyahu, căci ar însemna că, după chestiunea Golan, Israelul ar putea face un pas decisic care să însemne anularea unuia dintre Acordurile politice simbolice ale Secolului XX, una dintre piesele esenţiale pe care se sprijină întreaga arhitectură politică şi de securitate din Orientul Apropiat.

Să reamintim contextul.

Teritoriul Fâşiei Gaza a fost sub sominaţia Imperiului Otoman din 1517 şi până în 1917 când, după Bătăliile din Gaza, britanicii alungă armata turcească şi, după încheierea Primului Război Mondial, teritoriul Palestinei va fi plasat sub mandat britanic (1918-1948). După ce britanicii iau în 1948 decizia curajoasă de a pleca pe neaşteptate din Palestina, izbucneşte un război crunt înbtre arabi şi evrei şi ONU ia decizia privind Partiţia Palestinei, egiptenii ocupă Fâşia Gaza ale cărei hotare sun trasate pentru prima dată în documentele armistiţiului între Egipt şi Israel în 1948, zona rămânând sub administraţie egipteană până când este cucerită şi ocupată de evrei în timpul Războiului de 6 zile (iunie 1967).  

În urma acordurilor de la Oslo încheiate prin Declaraţia de principii de la Washington (13 septembrie 1943) între Yasser Arafat, Itzak Rabin şi Simon Peres, s-a ajuns la semnarea Acordului de la Cairo (1994) în termenii căruia se prevedea autonomia internă în Gaza, făşia aferentă ei şi în Ierihon. Acord considerat într-atât de important şi ilustrând atât de bine valorile civilizaţiei umane şi păcii încât celor trei semnatari li se decernează Premiul Nobel pentru Pace într-o ceremonie la care am luat parte, ocazie cu care, şi pentru o televiziune românească, am avut şansa unui lung interviu cu Shimon Peres.

În 2004 este decisă evacuarea coloniştilor israelieni din Făşia Gaza, dar controlul spaţiului aerian şi a accesului de cale maritimă este privilegiu exclusiv israelian.

Orice opţiune care ar presupune o operaţiune militară cu scopul de a reocupa Gaza ar însemna, de facto, intrarea în perspectiva « scenariului Golan », adică ocupare şi anezare teritorială. Dar ar duce şi la anularea Acordurilor de la Oslo şi ar însemna îbcheiera oricărei formule reale de existenţăp pentru un posibil stat palestinian, deci anularea « Soluţiei celor Două State », varianta ieşită ca perspectivă majără la negocierile de la Oslo şi al cărei avocat era Carl Bild.

Mai este posibil şi altceva ? Desigur, se poate oricând repeta o operaţiune punitivă de mare amploare cum a fost « Operaţiunea Protective Edge » lansată în iunie 2014 în scopul de a opri lansarea de rachete de către Hamas spre teritoriul israelian : după o fază iniţială de lovituri aeriene intensive, a urmat într-adevăr o a doua fază, incursiune terestră menită să distrugă infrastructurile militare de care dispunea Hamas precum şi reţeaua lor de tunele de aprovizionare. Operaţiunea militară a durat 50 de zile, s-a încheiat printr-un acord de încetare a focului, iar rapoartele ONU consemnau cel puţin 2251 morţi de partea palestiniană, incluzând şi a462 de civili precum şi 11.231 de răniţi faţă de 21 de soldaţi israelieni şi 6 civili ucişi, plus un număr nedeterminat de răniţi.

Ne îndreptăm oare către o asemnea reechilibrare violentă de hărţi şi frontiere care să genereze, din nou, un conflict masiv pe vechea linie a intoleranţelor între cele două lumi? Poate exact această întrebare s-a dus s-o pună premierul israelian la Moscova, imediat după ce a dat declaraţia privind “opţiunile pentru Gaza”. Preventiv, pentru a nu exacerba probabilităţile expandării scenariului sirian. Sau, poate, la fel de bine, a fost o vizită doar pentru receparea rămăşiţelor pământeşti ale unui militar israelian, Zach Baumek, dat dispărut în misiune acum 37 de ani în timpul Primului Război libanez. Identificarea a fost făcută, a precizat Vladimir Putin, de trupele ruseşti “cu ajutorul sirienilor” la baza Yamauk lângă Damasc, odinioară ocupată de refugiaţii palestinieni.

O ceremonie absolut rară şi excepţională prin simbolistică la care generalul Gherasimov, şeful de stat major al armatei Federaţiei Ruse a participat alături de premierul Netanyahu al cărui scor electoral va fi crescut cu ceva procente după ce a fost auzit spunând în faţa gărzii de onoare ruse că „această demonstraţie de onoare şi simpatie a camarazilor de arme ne încălzeşte inima şi întăreşte principiul că nu trebuie să lăsăm pe nimeni în urmă”.

Este deschisă o nouă perspectivă la nivel stratosferic? Nu neapă-rat, poate se urgentează discuţia mai veche privind necesitatea reformulării unor mandate internaţionale oferite unor „State protectoare” care să aibă forţa de a impune o soluţie care să reziste. Totul pare să conducă la această soluţie, ultima logică.  Logică nu fiindcă ar fi perfectă, ci pentru că toate celelalte au eşuat.