Neîmplinirea unui Requiem: opusurile neterminate ale lui Mozart

Am revenit la Sala Radio pentru a urmări ultimul concert susţinut, în luna noiembrie, de către Orchestra Naţională, puncte de atracţie fiind şi apariţia la pupitru a tânărului dirijor Cristian Măcelaru (din SUA) şi abordarea Requiem-ului de Mozart, lucrare deosebit de îndrăgită de public.

Şi tocmai de aceea, avalanşa de spectatori a fost cu totul neobişnuită, mulţi stând chiar în picioare sau pe trepte, dornici să (re)asculte şi acel opus, dar şi Simfonia nr. 8 Neterminata de Schubert, alăturată partiturii vocal-simfonice destul de nefiresc, dar interpretată chiar foarte frumos de ansamblul care a răspuns cu promptitudine cerinţelor dirijorale expresive şi nuanţate. Am apreciat omogenitatea şi densitatea sunetului, generozitatea frazelor şi atmosfera creată în cele două părţi ale lucrării considerată „neterminată“ (şi tocmai de aceea denumită astfel), deşi se pare că aşa a fost gândită, de fapt, de către autor, „spărgând“ canoanele clasice ale simfoniei în patru părţi, într-un gest de curaj la acea vreme, anticipând însă schimbările fundamentale aduse, ulterior, de răzvrătiţii romantici ce i-au urmat. Finită sau nu, în acea seară a cucerit prin construcţia clară, prin suflul cu tentă romantică, încărcată însă de apăsătoarea tristeţe sau melancolie ce-şi pun amprenta asupra mai tuturor creaţiilor schuberthiene.

Structura programului a pornit de la prezentarea unor opusuri neterminate, astfel justificându-se „combinarea“ cu celebrul Requiem mozartian, în care câteva secvenţe au fost doar schiţate de creator în ultimele clipe de viaţă, dictate, se pare, unui discipol care le-a dat apoi forma bine ştiută de peste două veacuri (deşi varianta romanţată propusă de Schaffer în piesa şi filmul „Amadeus“ încearcă să acrediteze ideea că Salieri a fost cel care a notat ceea ce şoptea rivalul său cu ultimele puteri – de mare efect şi forţă emoţională în dramaturgie, dar departe de realitate). Cercetări recente au condus la concluzia că parte din orchestraţie şi Lacrimosa au fost definitivate de doi elevi ai săi, important pentru melomani rămânând însă faptul că lucrarea impresionează şi încântă de fiecare dată. Surprinzător, dirijorul a optat pentru o manieră în spiritul american (acolo unde s-a format şi unde activează), cu un tempo adesea mult prea alert, cu o tratare aproape eroică a intervenţiilor corale, bine susţinute de Corul Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia), precum şi de orchestră, departe de încărcătura textului religios, de ruga şi reculegerea cuprinsă în însăşi logica lucrării. Mai mult, cvartetul solistic a fost amplasat chiar în faţa corului, din care aceştia păreau că se desprind pentru a cânta pagini de obicei pregnante şi atractive, acum depersonalizate prin tratarea lor ca făcând parte dintr-o „masă“ vocală.

Adevărul este că soprana Tereza Gevorgyan a deranjat încă de la primele sunete prin vibrato-ul mult prea accentuat şi senzaţia de permanentă nesiguranţă, tenorul mexican Roberto Ortiz a etalat un glas plăcut, dar fragil şi şters, iar baritonul Ross Ramgobin a convins că vocea sa incisivă şi bine condusă poate avea succes în genul operei, nicidecum în cel vocal-simfonic, oaspeţilor invitaţi la propunerea dirijorului alăturându-li-se mezzosoprana Iulia Merca, de la Cluj, mai aproape de linia şi de stilul mozartian, pe care l-am aşteptat zadarnic şi la colegii săi, dar şi în întreaga desfăşurare a partiturii. Cu o gestică destul de restrânsă, dezinvolt şi sigur pe sine, Cristian Măcelaru a condus Requiem-ul pe coordonate atipice, poate spectaculoase, de efect pentru cei care preferă anvergura sonoră, dar departe de ceea ce înseamnă o astfel de creaţie în general şi mai cu seamă în paginile compuse de Mozart în ultimele sale zile, mulţi considerând, măcar simbolic, că astfel şi-a scris propriul Requiem, care cu atât mai mult ar trebui să fie încărcat de trăiri profunde.

Se pare însă că viziunea percutantă ritmic şi accentuat apoteotică – aspecte subliniate şi prin mişcarea rapidă -, a fost apreciată de public, aplauzele prelungi fiind răsplătite cu un bis – Ave Verum de Mozart – în care soliştii au cântat împreună cu corul, semn că intenţia dirijorală era, cu adevărat, înglobarea lor în ansamblu.

Luând în considerare sala arhiplină şi entuziasmul celor prezenţi, concertul a fost un succes; dar mulţi au plecat cu un sentiment de neîmplinire, consolându-se cu faptul că totuşi simfonia a sunat frumos.