Negocieri îndepărtate, efecte apropiate: Pacea din Ucraina și testul maturității strategice pentru România și Europa

Pe 15 august, în Alaska - pământul american care aproape atinge Rusia peste Strâmtoarea Bering – Donald Trump și Vladimir Putin vor sta față în față pentru prima dată după o pauză de șase ani. Nu este întâmplător că locul ales se află undeva „la mijloc” între cele două puteri. Este însă mai puțin importantă distanța geografică și mai relevantă distanța diplomatică față de Kiev și capitalele europene. Nici președintele Ucrainei, nici liderii europeni nu au fost invitați.

FOTO AFP

Puține semne arată că Alaska va aduce un acord de pace autentic. Cea mai probabilă variantă este un armistițiu temporar, poate doar o reducere a atacurilor aeriene. Există și scenarii mai controversate, cum ar fi ideea unor concesii teritoriale, dar acestea contravin atât voinței Ucrainei, cât și principiilor europene. În plus, Trump l-a asigurat pe Zelenski că nu va discuta despre teritorii. În schimb, Federația Rusă continuă să împingă înainte frontul de război pentru orice petic de pământ ucrainean, pe care să-l folosească mai apoi în negocieri. Pe de altă parte, armata ucraineană încearcă și ea să recupereze poziții strategice, forțând Moscova să negocieze dintr-o poziție mai vulnerabilă decât își dorește.

Aici apare întrebarea fundamentală: în ce cheie trebuie privite aceste negocieri? Ca pe o victorie militară a Ucrainei, care poate dicta termenii păcii? Ca pe o victorie a Rusiei, care își consolidează teritoriile ocupate? Sau ca pe o situație de impas, în care niciuna dintre părți nu poate învinge decisiv, dar nici nu vrea să admită acest lucru? Diplomația are propriile sale formule pentru a împacheta realitatea: convingerea unei părți că a câștigat și a celeilalte că nu a pierdut.

De pe margine, europenii încearcă toate pârghiile diplomatice

Uniunea Europeană privește cu îngrijorare spre Alaska, temându-se că viitorul Europei de Est ar putea fi discutat într-un cadru din care lipsește. Liderii europeni au transmis clar că granițele recunoscute internațional nu pot fi redesenate prin forță și că orice proces de pace trebuie să aibă acordul Kievului. Mesajul e limpede: pacea nu se poate face fără Ucraina, dar realitatea summitului arată că Washingtonul și Moscova sunt dispuse să discute în absența sa. Europa riscă astfel să rămână în poziția inconfortabilă de spectator la propriul joc de securitate. Cel puțin pe moment.

Europa are și meritul de a menține deschisă perspectiva integrării Ucrainei în structurile comunitare, trimițând semnalul că viitorul Kievului este în interiorul spațiului european. De asemenea, reușește să păstreze unitatea politică în fața presiunilor externe, un exercițiu dificil într-o Uniune cu 27 de state, fiecare cu propriile interese economice și energetice. Există însă problema veto-ului, pentru că Ungaria joacă adesea după cum dictează Moscova.

Pentru Kiev, dilema este cum să navigheze între două centre de putere care îi oferă lucruri diferite. Statele Unite aduc sprijin militar și garanții de securitate, dar cu riscul unei abordări tranzacționale. Europa oferă bani, infrastructură și perspectiva integrării, dar are un proces decizional lung și uneori neunitar. Ucraina are nevoie să păstreze echilibrul între cele două, să își afirme vocea în orice negocieri și să evite ca viitorul său să fie un acord scris în absența sa.

România, între securitate și oportunități economice

Pentru România, miza conflictului nu este abstractă. Dacă Rusia ar avansa și ar revendica noi teritorii ucrainene, distanța de la frontiera estică a NATO până la forțele ruse s-ar micșora dramatic. În plus, Marea Neagră ar deveni un spațiu și mai militarizat, cu riscuri directe pentru transporturile și resursele energetice. În tot acest timp, comunitățile românești din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei ar intra sub o presiune politică și identitară sporită. E timpul ca România să fie ferm implicat în toate formatele de negociere, să susțină sprijinul pentru Kiev și să se asigure că viitoarea pace nu sacrifică securitatea noastră pentru o aparentă stabilitate.

Menținerea unei distanțe strategice între frontiera României și trupele Federației Ruse trebuie să fie prioritate zero pentru țara noastră. Orice „înghețare” a conflictului care aduce Rusia mai aproape de Prut ar fi cataststrofală. România ar trebui să obțină o consolidare a prezenței NATO pe teritoriul țării noastre, prin baze permanente și infrastructură militară modernizată dar și acces prioritar la echipamente și tehnologii defensive de ultimă generație, finanțate din fonduri comune NATO sau UE. De asemenea, este nevoie de creșterea rolului României în arhitectura de securitate a Mării Negre, cu sprijin american și european. Toate acestea sunt elemente de descurajare, pentru că definiția de pace a Federației Ruse diferă de cea a lumii civilizate.

Mai departe, odată ce armele vor tăcea, se deschide o altă luptă, cea pentru reconstrucție. Ucraina va avea nevoie de infrastructură refăcută, locuințe, rețele de energie, servicii publice și o economie funcțională. Aici, România poate juca un rol economic major: companiile românești din construcții, transport, energie și IT pot participa direct la proiecte finanțate din fonduri internaționale. În plus, reluarea relațiilor comerciale la un nivel ridicat ar putea transforma granița româno-ucraineană într-un coridor economic vital pentru regiune. Porturile românești ar putea deveni hub-uri logistice pentru exporturile ucrainene, iar piața ucraineană ar putea absorbi produse și servicii românești într-o măsură fără precedent. Astfel, pacea ar aduce nu doar securitate, ci și oportunități economice pe termen lung.

Așadar, Summitul din Alaska poate rămâne în istorie fie ca un început al dezescaladării, fie ca un moment în care s-a trasat o nouă hartă a Europei de Est. Lecția e simplă: pacea adevărată nu se impune de la distanță și nu se negociază peste capul celor implicați direct. România și Uniunea Europeană trebuie să fie acolo unde se scriu regulile jocului, nu doar acolo unde se dau declarații de presă.