Nasdarovia, dragă Nina Cassian!

Am învăţat acest cuvânt de la Nina Cassian, într-o frumoasă dimineaţă de noiembrie, în care ploua mărunt. Îl folosesc şi acum, ca pe-un salut de „drum bun!“.

Era prin 2008. Poeta venise în România, să i se lanseze două cărţi. M-am întâlnit cu ea, am stat de vorbă şi, când i-am spus că mi-ar plăcea să facem un interviu, m-a invitat a doua zi de dimineaţă, la Intercontinental, unde era cazată.

A doua zi, la ora stabilită, 9.30, băteam la uşa apartamentului ei. Mi-a deschis soţul poetei, un bătrânel american simpatic, cu nume franţuzesc, Maurice. Doamna era aşezată pe o canapea şi mă gândeam că, la vârsta ei (84 de ani avea atunci), s-o fi simţind slăbită. Era, totuşi, destul de dimineaţă...

Dimpotrivă, Nina Cassian era chiar în vervă: „Hai, că eu deja am început!“, mi-a spus ea vioaie, arătându-mi un pahar cu apă aşezat pe măsuţa din faţă. Mi-a făcut semn să iau loc pe un scaun şi i-a zis în engleză soţului să mai aducă pahare, adresându-i-se cu „Maurice, darling“. Omul a venit cu alte două pahare, le-a pus pe măsuţă, apoi a scos de nu ştiu unde o sticlă de vodcă şi a turnat în ele. A pus sănătos, cum ai pune apă. „E chiar vodcă?“, am întrebat eu, nevenindu-mi a crede. „Păi ce altceva?“, mi-a răspuns ea, luând paharul în mână şi invitându-mă să-l iau şi eu pe-al meu. „Aaa, nu, mulţumesc! E prea dimineaţă pentru aşa ceva“, am protestat eu. „Nu se poate să nu bei nimic!“,  a insistat poeta. „Dacă tot vreţi să-mi daţi ceva, o cafea ar fi perfectă“, am încercat eu să găsesc soluţia. „Ce cafea? Prostii! Ia aici vodcă şi lasă mofturile!“, mi-a zis ea, în timp ce-şi aprindea o ţigară. Până la urmă, a trebuit să mă conformez, că nu poţi să refuzi o doamnă ca Nina Cassian. Aşa că am ajuns să dăm noroc – eu, poeta şi Maurice. Parcă eram cei trei muschetari care-şi încrucişau frăţeşte floretele, înainte să pornească la drum. Tot poeta mi-a spus şi care va fi salutul nostru: „nasdarovia!“. „Când bei vodcă, nu zici «noroc!», ci «nasdarovia!»“, m-a lămurit ea.

A urmat un interviu extraordinar, căci Nina Cassian era extraordinară. Vorbea o română perfectă, deşi se stabilise în SUA din 1985, iar mintea ei era limpede şi inteligenţa – brici, în ciuda vârstei şi a paharelor de vodcă. Mi-a vorbit deschis despre perioada în care a scris poezie proletcultistă sau despre relaţia cu totul specială pe care-a avut-o cu Ion Barbu. Mi-a povestit inclusiv despre cât de greu a dus-o în primii ani după ce s-a stabilit în America şi cum o ţinea în viaţă doar gândul sinuciderii. Am discutat despre multe lucruri, iar Nina Cassian m-a cucerit pur şi simplu (aşa cum, de altfel, a cucerit mulţi bărbaţi la viaţa ei).

Interviul, publicat în „Adevărul literar şi artistic“, nu mai există: revista a fost închisă de un domn care dispreţuieşte cultura, iar arhiva electronică a fost ştearsă de pe servere. Memoria, însă, nu ţine cont de domni încuiaţi şi de servere. Nina Cassian mi-a rămas în suflet, iar astăzi, când ea însăşi a fost ştearsă din marele server, îi închin cu drag un pahar de vodcă. Nasdarovia!