Motive de optimism (6): sistemul medical românesc

Dacă cifrele din ultimele zile se confirmă, atunci vom constata că specialiştii medicali au avut dreptate, iar estimările făcute la început de martie sunt corecte: epidemia atinge vârful după Paşti, urmând o stabilizare şi o scădere treptată. Aceleaşi estimări arătau că România atinge vârful la cca 10.000 de cazuri (cam atâtea sunt), şi că relaxarea va începe pe final de mai şi început de iunie.

Ca om care apreciază forţa statisticilor, a calculelor reci pe cifre şi nu pe emoţia sau panica indusă de emoţie, sunt sincer impresionat de capacitatea de predicţie a statisticienilor care lucrează cu autorităţile. Cifrele au fost major ajutate de punerea în aplicare a recomandărilor autorităţilor de către public, de către oamenii obişnuiţi, cu siguranţă. Dar aceste estimări, aceste calcule, sunt cele care au permis sistemului medical şi instituţiilor să se pregătească rapid în martie (timp de câteva săptămâni în care diverse zone instituţionale au căutat resurse, au organizat sistemele publice şi au mobilizat resursa medicală şi logistică existentă pentru un val fără precedent).

Valul a venit, suntem chiar pe vârful lui, iar presiunea pe sistemul medical este bine disipată în ţară, pe spitale Covid sau non-Covid, cu sau fără sprijin din partea medicilor militari, cu sau fără implicare la nivel local a structurilor specializate de la nivel central. Iar, în acest val, capacitatea de terapie intensivă nu este încă epuizată pe acest front – un indicator care, dacă rămâne aşa, indică un succes instituţional major.

În lista motivelor de optimism, vreau să adaug unul – acela că sistemul medical românesc începe să îşi recapete credibilitatea, după ani de zile de critici, migraţii şi scandaluri.

Chiar dacă nu avem resursele unui stat occidental dezvoltat, avem totuşi suficiente elite medicale remarcabile şi respectabile, capabile să contureze planuri eficiente şi funcţionale. Şi nu mă refer la celebrul plan „Vacanţa Mare” – un plan dubios şi rapid denunţat de toate vocile decente, o excepţie până la urmă – ci la planurile de intervenţie, la organizarea autentică, la preluarea de către zeci de mii de cadre medicale a protocoalelor şi metodelor de protecţie şi la gestionarea unor situaţii noi la nivel global în timp rapid şi cu pagube mult mai mici decât s-ar fi putut crede.

Iar sistemul medical reuşeşte performanţe în condiţiile în care este deja drenat de resurse umane. Institutul internaţional pentru economie din Viena (WIIW) afirmă că nici o altă ţară nu a dat, în ultimii 8 ani, mai mulţi medici la export decât România. Este vorba de cca 14.000 de medici, în câţiva ani. Unii chiar cereau dinspre Vest compensaţii financiare pentru fiecare cadru medical român pregătit în ţară care pleacă spre Vest – într-o manieră care aminteşte de traficul uman şi cu o profundă neînţelegere a ce înseamnă libertatea de circulaţie în cadrul Uniunii Europene.

România are astăzi puţin peste 53.000 de cadre medicale, la aproape 19 milioane de locuitori, iar Germania are cca 400.000 de cadre medicale, la cei peste 80 de milioane de locuitori. Numarul de medici pe cap de locuitor este evident diferit între cele doua state – la această diferenţă adăugându-se şi resursele materiale, dotările din spitale, echipamentele şi chiar clădirile efective. Şi, cu tot decalajul, România a reuşit până acum să păstreze o cotă a infectărilor la un nivel mic (mult sub media europeană) şi, mai ales, a reuşit să ţină sub control procentul de decese (aflat la jumătate faţă de media europeană, cu cifre care seamănă mai mult cu Germania, ca procent, decât cu alte state dur afectate de epidemie). Cei peste 53.000 de medici din România sunt, conform specialiştilor, cel mai mare număr de medici pe care această ţară i-a avut vreodată. Sigur că ar fi bine să fie mai mulţi, pentru a ajunge la raportul de medici pe cap de locuitor din media europeană, dar direcţia este una pozitivă.

Datele de sondaj indică astăzi cifre de credibilitate pentru medici la nivel record, comparabile cu încrederea în Armată. Oamenii au nevoie de medici şi mulţi dintre ei au încredere în sistem mai mult din teamă decât din alte motive. Dar, totuşi, dincolo de teamă, rezultatele dau motive de optimism.

Sistemul medical este în faţa celui mai complicat examen al său din ultimii 30 de ani – examenul depolitizării, al eliminării din zonele care presupun profesionişti a celor numiţi doar pe criterii politice şi al readucerii cu orice cost a profesioniştilor adevăraţi în zonele de decizie. Apelul la medicii militari a ajutat la acest aflux de credibilitate – nu neapărat prin competenţa superioară, ci mai ales prin sentimentul că aceşti medici nu se supun unor comandamente politice în paralel cu cele profesionale. Drumul e lung, şi doar o lună sau două de criză (fie ea şi cea mai dură din istorie) nu va înlocui ani de zile de şpăgi date pe ascuns în halate, scandaluri de corupţie pentru achiziţii sau flagrante cu sacoşe de bani. Este însă un semnal pozitiv, care merită notat şi apreciat. Putem spune că, până la urmă, dublarea salariilor de anii trecuţi a fost o măsură necesară, dar nu şi suficientă pentru a înlocui criteriile politice şi corupţia din spitale. Epidemia din prezent, însă, reprezintă un factor de decantare mult mai brutală a celor care sunt capabili să reziste pe merit faţă de cei aduşi în sistem (fie că erau DSP-uri, spitale locale sau chiar centrale) doar pe criterii obscure.

România s-a afirmat în ultimii ani ca exportator de securitate regională, prin modelul luptei sale anticorupţie şi prin performanţa crescută a experţilor din IT. Astăzi, se afirmă în Europa şi prin dedicaţia medicilor săi (nu doar din ţară, dar şi a celor plecaţi în Italia, Germania sau Austria), sau prin capacitatea de a compensa lipsa de resurse cu o bună şi eficientă organizare.