Moştenirea Simonei

Pe lângă statistici privind numărul de copii care se vor apuca de tenis ca urmare a realizărilor Simonei, mai important este câţi ne vom apuca să facem ceva.

Succese precum cel ai Simonei îi scot în faţă pe cei care tac şi fac. Există o minoritate în creştere a celor care se uită în trecut şi spun "am făcut" decât în viitor pentru a spune "o să fac..." - dar nu este încă o masă critică de normalitate aici.

Povestea Simonei este cea a Cenuşăresei sportive: pornită dintr-o familie cu resurse suficiente cât să-i faciliteze intrarea în sport, cu o mână sau alta de ajutor întinse de oameni de bine, cu un perete de casă a bunicilor bătătorit de atâtea lovituri precise. Firul epic capătă o turnură neaşteptată în urma cu 5 ani, la arhicunoscuta operaţie. De atunci, a reuşit să urce, în medie, câte 50 de poziţii în clasamentul WTA pe an.

Este Simona reprezentativă pentru generaţia ei? Pe hârtie, Generaţia Y este generaţia care a spus NU compromisului şi DA plăcerii de a munci pentru ceva în care crede. Anii trec, oamenii cresc şi înţeleg că povestea mâinii întinse rămâne reprezentativă doar pentru o anumită perioadă - mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de gradele de libertate de mişcare a minţii pe care ni le acordăm -, iar nu pentru un întreg popor, independent de timpul istoric.

Simona ar trebui percepută ca o doză de normalitate: pentru toţi cei mai puţini talentaţi, pentru cei ne-geniali, munca chiar poate compensa lipsa de înzestrare care face diferenţa între primii 20 de specialişti ai unui domeniu şi restul celorlalţi.

Succesul Simonei trebuie să funcţioneze precum vântul la pupa şi să îndrepte pe fiecare dintre noi către specializare; către excelenţă, iar nu perfecţiune; către a înţelege că puterea exemplului personal este cel mai bun argument că visul american sau cel becalian nu se pot compara cu cel pur românesc.

Ca o bilă gri, mi-aş fi dorit ca Simona, deşi o patrioată convinsă chiar şi prin simplul fapt că se antrenează şi locuieşte în ţară, să nu accepte să-i fie asociat succesul cu o primire în salonul prezidenţial de la Otopeni. În egală măsură, acest "mândru că sunt român" repetat obsesiv ar trebui să fie canalizat către sine şi propriile performanţe, şi nu asociat meschin cu realizările altora. Dar este nevoie de timp şi vom ajunge şi acolo. Şi aş putea pune prinsoare că, în 2034, viitoarea finalistă din România de la Roland Garros va avea (sau va fi sfătuită să aibă), pe lângă calmul, candoarea şi simplitatea sinceră a Simonei, ştiinţa de a nu da mai mult decât este nevoie.

Simona trebuie să fie un reper şi peste o săptămână, şi peste o lună, şi peste un an. Este o dovadă actuală a faptului că poţi ajunge în viaţă şi mai departe de primele 5 cluburi de fiţe care îţi ies în cale, în măsura în care ajungi să te cunoşti îndeajuns, să te accepţi aşa cum eşti şi să îţi împingi limitele. 

Asta e "revoluţia" care ne este la îndemână şi asta este moştenirea Simonei - să respirăm, să transpirăm, să inspirăm şi s-o luăm de la capăt.